Scrisoarea este adresată lui Tit, adevăratul fiu al lui Pavel în credinţa comună. Dar cine este acest Tit?
Suntem nevoiţi să-i alcătuim biografia din fragmentele disparate cuprinse în referiri sporadice la el în trei din scrisorile lui Pavel. Grec din naştere (Galateni 2:3), el s-a născut din nou prin credinţa în Domnul Isus, probabil prin misiunea lui Pavel (Tit 1:4). Pe vremea aceea se dădea o bătălie aprigă pentru stabilirea adevăratei evanghelii. Pe de o parte erau Pavel şi cei care propovăduiau mântuirea prin har, prin credinţă, fără nici un alt adaus. Iar pe de alta erau iudaizatorii, care insistau asupra circumciziei (şi prin asta asupra păzirii legii), ca cerinţă prealabilă necesară, ziceau ei, pentru ca cineva să poată dobândi cetăţenia de prim rang în împărăţia lui Dumnezeu. Tit a devenit un caz de probă în această controversă. Pavel şi Bamaba l-au luat cu ei la Ierusalim (Galateni 2:1) pentru o conferinţă ţinută cu apostolii şi bătrânii bisericii. Decizia conciliului a fost că un om dintre Neamuri cum era Tit nu trebuie se supună legilor şi ceremoniilor iudaice, acestea nefiind necesare pentru mântuire (Fapte 15:11). Neamurile nu aveau trebuinţă să devină evrei. Mai degrabă, iudeii şi Neamurile devin o nouă creatură atunci când cred în Isus.
După aceea, Tit a devenit unul din cei mai valoroşi asistenţi ai lui Pavel, slujind în funcţia de „om la spărtură" în Corint şi apoi în Creta. Apostolul l-a trimis mai întâi de la Efes la Corint, probabil pentru a corecta învăţăturile greşite şi dezordinile de ordin etic din cadrul adunării de acolo. Mai târziu, când Tit s-a întâlnit din nou cu Pavel în Macedonia, Pavel a fost nespus de bucuros să afle că corintenii au răspuns pozitiv la sfaturile sale apostolice (2Corinteni 2:12,13;2Corinteni 7:5-7,13-16). Din Macedonia, Pavel l-a trimis pe Tit din nou în Corint, de data aceasta pentru a urgenta strângerea de ajutoare pentru sfinţii nevoiaşi de la Ierusalim (2Corinteni 8:6,16,17;2Corinteni 12:18). Pavel l-a descris cu cuvintele: „partenerul meu şi conlucrătorul meu cu privire la voi" (2Corinteni 8:23). Nu ştim cu precizie când a fost Pavel cu Tit în Creta, dar în general se crede că asta s-a întâmplat după prima întemniţare a lui Pavel la Roma.
Tit este menţionat ultima oară la 2Timotei 4:10, când a petrecut un timp alături de Pavel, în a doua sa întemniţare, dar apoi Pavel spune că Tit a plecat spre Dalmaţia, adică Iugoslavia de astăzi. Probabil Pavel l-a trimis acolo, deşi impresia care se degajă din acel verset este aceea a unui om singuratic şi părăsit.
Apostolul îl numeşte pe Tit adevăratul său fiu într-o credinţă comuna. Asta ar putea însemna că Pavel a fost instrumental în convertirea lui Tit, deşi nu este o interpretare absolut certă. Şi lui Timotei Pavel i se adresează cu cuvintele: „fiul meu adevărat în credinţă" (1Timotei 1:2), deşi se prea poate ca Timotei să fi fost deja un ucenic la data când l-a cunoscut Pavel (Fapte 16:1). Prin urmare, sintagma ar putea însemna că aceşti tineri etalau calităţi spirituale similare celor posedate de Pavel şi că în slujirea creştină exista această legătură filială. Acestui tânăr asistent Pavel îi urează: har, îndurare şi pace.
În contextul dat, harul înseamnă tăria divină necesară pentru viaţă şi slujire.
Îndurarea este compasiunea manifestată faţă de nevoile profunde ale oamenilor.
Pacea înseamnă eliberarea de nelinişte, panică şi derutare, în pofida împrejurărilor neprielnice prin care trecem în viaţă.
Toate acestea purced împreună de la Dumnezeu Tatăl şi Domnul Isus Cristos, Mântuitorul nostru. Conexând astfel pe Tatăl şi pe Fiul ca surse a harului, îndurării şi păcii, Duhul lui Dumnezeu presupune completa Lor egalitate.