Împuternicirea primită de Pavel în legătură cu evanghelia este tratată acum pe larg. Ea nu avea în vedere doar:
(1) evanghelizarea - adică răspândirea credinţei aleşilor lui Dumnezeu, la timpul trecut; şi
(2) educaţia - răspândirea cunoaşterii adevărului, deci la timpul prezent; ci şi
(3) expectativa - în nădejdea vieţii veşnice, adică la timpul viitor.
Noul Testament vorbeşte despre viaţa veşnică atât ca un bun de care beneficiem în prezent, cat şi o nădejde viitoare.
Termenul nădejde nu presupune nesiguranţă. În momentul în care ne încredem în Cristos ca Mântuitor al nostru, avem viaţa eternă ca pe un bun de care beneficiem în prezent (Ioan 5:24), devenind moştenitori ai tuturor binefacerilor lucrării Sale de răscumpărare. Dar noi nu vom trăi în mod practic bucuria tuturor acestora până când nu vom ajunge în patria cerească. Noi nădăjduim în sensul că aşteptăm cu bucurie, având privirile aţintite în viitor, când vom primi viaţa veşnică în forma ei finală, când ne vor fi dăruite trupurile noastre proslăvite şi când vom fi pe veci eliberaţi de păcat, boală, întristare, suferinţă şi moarte (Filipeni 3:20,21;Tit 3:7).
Această nădejde este sigură, întrucât ne-a fost făgăduită de Dumnezeu. Nimic nu este mai sigur decât cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate să mintă, care nu poate fi înşelat şi care nu înşeală. Nu există nici un risc în a crede ceea ce spune El. De fapt, nimic nu este mai rezonabil pentru o creatură decât să-L creadă pe Creatorul ei.
Dumnezeu a promis viaţa veşnică înainte de a fi început timpul. Acest lucru poate fi înţeles în două moduri: Mai întâi, Dumnezeu a stabilit în veşnicia trecută să dea viaţă veşnică tuturor celor care aveau să creadă în Domnul Isus, şi ceea ce a stabilit El a echivalat cu o promisiune. Sau ar putea însemna că toate binecuvântările mântuirii au fost cuprinse în stare germinală în făgăduinţa despre venirea lui Mesia, pe care o regăsim la Geneza 3:15. Asta a fost înainte de toate veacurile timpului sau înainte de a se fi derulat dispensaţiile.