În biserica primară, exista „libertatea Duhului", adică libertatea bărbaţilor de a participa la adunări, după cum îi călăuzea Duhul Sfânt. Pavel descrie o atare adunare „deschisă" la 1Corinteni 14:26: „Atunci ce este de făcut, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are un cuvânt în limbă, are o interpretare: toate să se facă spre zidire." Este situaţia ideală, în care Duhul lui Dumnezeu este astfel liber să vorbească prin diverşi membri din adunare. Dar datorită naturii umane, oriunde există o atare libertate, aproape întotdeauna se vor găsi oameni care se vor grăbi să aducă învăţături false, angajându-se în dispute ce nu zidesc sau în devieri de la subiect, lipsite de călăuzirea Duhului.
Asta se întâmplase în adunările din Creta. Pavel şi-a dat seama că trebuie să existe o puternică conducere spirituală, care să ţină în frâu aceste abuzuri şi să păstreze libertatea Duhului. De asemenea el şi-a dat seama că era mare nevoie să fie numiţi bătrâni care să întrunească întru totul calităţile de presbiter. Prin urmare, în acest loc el reiterează condiţiile necesare pentru luarea unor acţiuni prompte în numirea de presbiteri în biserici.
Mulţi nesupuşi se ridicaseră în adunări, care sfidau autoritatea apostolilor, făgăduind învăţăturile lor. Aceşti oameni vorbeau fără folos, fiind amăgitori. Cuvintele lor nu aduceau nici o binefacere spirituală, ci îi văduveau pe oameni de adevăr, ducându-i în rătăcire.
Capii răutăţilor erau cei din ceata circumcişilor, adică învăţătorii iudaici care se dădeau creştini, dar susţineau că şi creştinii trebuie să fie circumcişi şi să ţină legea ceremonială iudaică. Or, prin asta ei negau în practică suficienţa lucrării lui Cristos.