Psalmii 22 şi 69, care se aseamănă prin faptul că şi unul şi altul ne zugrăvesc suferinţele Domnului, prezintă totuşi o deosebire esenţială: în Psalmul 22, Hristos este văzut ca făcând ispăşire pentru păcatele noastre, este prezentat ca fiind Cel pe care Dumnezeu L-a lovit în locul nostru, în timp ce aici, în Psalmul 69, dimpotrivă, Îl vedem pe Isus suferind din partea oamenilor; şi câte mijloace au găsit ei pentru a-L chinui…! Un cuvânt revine în acest psalm de patru ori: ocara (sau dispreţul), altfel spus, dezonoarea publică (v. 7,10,19,20), arătând că inima infinit de sensibilă a Domnului a fost zdrobită de această ocară (v. 20). În El, gloria lui Dumnezeu, dragostea Sa şi sfinţenia Sa au fost călcate în picioare în faţa tuturor oamenilor nelegiuiţi. Iar cât despre versetul 21, acesta s-a împlinit ad-litteram în ceasul crucii (Matei 27.34,48).O altă cauză de profundă durere pentru Mântuitorul a fost stârnită de ucenicii Săi. El nu a găsit la ei niciun strop de compătimire, ci numai indiferenţă: „Am aşteptat compătimire, dar degeaba, şi mângâietori, dar n-am găsit niciunul“ (v. 20).Pe drept cuvânt, reprezentanţii rasei umane vinovate de o astfel de nelegiuire vor suferi – dacă nu s-au pocăit – mânia şi urgia invocate în versetul 24 de rămăşiţa credincioasă. Domnul să ne ajute – pe fiecare dintre cititorii acestor rânduri – să fim găsiţi printre „cei care iubesc Numele Său“ (v. 36)!