În primul rând avem probabil două idei. Una este că atunci când se ivesc discordii, cauza trebuie totdeauna căutată în prezenţa mândriei, a orgoliului. Sau cealaltă idee care s-ar putea desprinde din primul rând ar fi cea prinsă de traducerea JND: „prin mândrie nu vine decât discordia." Cu alte cuvinte nimic bun nu rezultă în urma mândriei, ci doar frecuşuri şi vrăjmăşii, cum arată şi C. S. Lewis:
Mândria a fost principala cauză care a dus la prăbuşirea tuturor naţiunilor şi tuturor familiilor de la începutul lumii. Alte vicii au uneori darul de a-i apropia pe oameni. De pildă, între beţivi şi între oameni declasaţi se constată un anumit spirit de camaraderie, de voie bună - o atmosferă de glume. Dar Mândria înseamnă întotdeauna vrăjmăşie - şi este duşmănie. Şi nu numai duşmănie între om şi om, ci duşmănie faţă de Dumnezeu. Cei care sunt dispuşi să asculte de sfaturile bune sunt oameni înţelepţi, care evită mândria şi conflictele de personalitate ce însoţesc păcatul mândriei.