Israel nu era în măsură să hotărască etapele călătoriei prin pustiu. Fiecare plecare şi fiecare oprire avea loc „după porunca Domnului“. Se ridica norul? Atunci ei trebuia să plece chiar dacă abia se aşezaseră într-un loc plăcut. Rămânea norul deasupra cortului? Ei trebuia să aşeze tabăra şi să nu meargă mai departe. Conducerea divină era astfel indispensabilă pentru a aşeza tabăra sau pentru a o ridica, pentru noapte ca şi pentru zi. Frumoasă imagine a dependenţei continue care i se potriveşte credinciosului Domnului şi pe care El Însuşi a ilustrat-o perfect. În ciuda mesajului pe care l-a primit de la surorile lui Lazăr şi a dragostei pe care o purta către membrii acestei familii, Isus nu Se întoarce în Betania decât două zile mai târziu, atunci când cunoaşte voia Tatălui Său (Ioan 11).Îndată ce se descoperea voinţa Domnului, trâmbiţele de argint ale preoţilor dădeau semnalul pentru diversele mişcări ale poporului. Ele sunau strângerea (v. 3, 4), înaintarea (v. 5, 6), mersul la război (v. 9) sau sărbătorile solemne (v. 10). Aceste trâmbiţe ne vorbesc despre mărturia lui Dumnezeu dată atât în adunarea sfinţilor, cât şi, respectiv, în mersul lor, în conflictele lor sau în închinarea lor. În mijlocul unei lumi ostile, „nu te ruşina de mărturia Domnului nostru“ (2 Timotei 1.8)!