Dacă am putea compara slujbele stabilite pentru cele trei familii ale leviţilor cu principalele forme de slujire în adunare: profeţi, păstori, învăţători ... (Efeseni 4.11), cei dintâi Îl prezintă pe Hristos în raport cu cerinţele pustiei (chehatiţi); cea de-a doua familie, ocupându-se de strângerea învelitorilor, sugerează responsabilitatea adunării pentru mărturia practică (gherşoniţi); cei din urmă, răspunzând de structura de rezistenţă, spun despre bazele credinţei (fiii lui Merari). Pentru a completa construcţia, cele trei familii trebuia neapărat să colaboreze. Un chehatit putea fi folosit pentru a duce chivotul, în timp ce un merarit nu avea în grijă decât poate un simplu colac de frânghie. Dar înaintea Domnului nu contează importanţa sau aparenta nobleţe a misiunii, ci credincioşia (1 Corinteni 4.2). Fie că a primit doi talanţi, fie cinci, robul, „credincios peste puţine“ va fi pus „peste multe“ (Matei 25.20-23). Să ne abţinem de la gelozie în ce priveşte slujba altuia sau de la tendinţa de a subestima cuiva importanţa. Cine suntem noi, ca să judecăm „pe slujitorul altuia?“ (Romani 14.4). Numai adevăratul Aaron are competenţa „să-i aşeze pe fiecare la lucrul său şi la îndatorirea sa“ (v. 19). Ce siguranţă pentru levit! Îndrumat de preot, el ştia ce să facă şi cum să facă.