Oamenii mai murmuraseră pentru lipsa apei la Maasa (şi Meriba). Cu acea ocazie, Domnul îi spusese lui Moise să lovească stânca (Exod 17:1-7). Acum însă răbdarea lui Moise a ajuns la capăt. Mai întâi, el a rostit cuvinte necugetate, numindu-i pe oameni rebeli (v. 10). În al doilea rând, el a lovit stânca de două ori, în loc să-i vorbească. Stânca lovită din Exod 17 a fost un tip al lui Cristos, lovit la Calvar. Dar Cristos trebuia lovit doar o singură dată. După moartea Sa avea să fie dat Duhul Sfânt, pe care îl întruchipează tipologic apa din versetul 11, Datorită păcatului lui Moise şi Aaron în această chestiune, Dumnezeu a decretat ca ei să nu intre în Ţara Promisă. El a numit locul respectiv Meriba, dar nu este aceeaşi Meriba ca şi în Exod 18. Mai degrabă locul a fost numit de unii Meriba-Cadeş.
G. Campbell Morgan comentează:
Prin această manifestare de mânie, care, cum am arătat, era cât se poate de naturală, slujitorul lui Dumnezeu L-a reprezentat incorect pe Dumnezeu în faţa poporului. Eşecul său s-a datorat faptului că pentru o clipă credinţa lui nu s-a mai ridicat la nivelul cel mai sublim de activitate. Desigur, Moise credea în continuare în Dumnezeu şi în puterea Sa, dar nu îndeajuns pentru a-L sfinţi în ochii poporului, învăţămintele care se desprind de aici sunt profunde. Este posibil să săvârşim fapte bune, dar într-o manieră atât de necorespunzătoare încât rezultatele să fie de-a dreptul rele. Este o cântare al cărei sens adevărat s-ar putea să ne scape, dacă nu suntem cu băgare de seamă:
Vorbeşte-mi, Doamne, ca în vorbele mele să răsune însuşi tonul Tău.
Cu alte cuvinte, rugăciunea aceasta spune că nu e de ajuns să putem transmite mesajul Domnului, ci mai trebuie să reproducem şi tonul Său, registrul în care S-a exprimat El. Or, tocmai aici a greşit Moise; fapt pentru care nu i s-a permis să intre în Ţara Promisă.