O altă îndatorire a slujirii preoţeşti, nu mai puţin înaltă decât cea arătată până aici, ne este înfăţişată în versetul următor: „Iată ce va mai fi al tău: toate darurile pe care le vor aduce copiii lui Israel prin ridicare şi legănându-l într-o parte şi în alta, ţi le dau ţie, fiilor tăi şi fiicelor tale împreună cu tine, printr-o lege veşnică. Oricine va fi curat în casa ta să mănânce din ele” (versetul 11). Fiicele lui Aaron nu aveau dreptul să mănânce darurile din jertfele pentru ispăşire şi din jertfele pentru vina. Lor li s-au dat însărcinări, în măsura puterilor lor. Erau însă îndatoriri pe care ele nu puteau să le îndeplinească, anumite însărcinări, cari treceau peste puterile lor, anumite răspunderi, cari ar fi fost prea apăsătoare pentru umerii lor. Este mult mai uşor să te întovărăşeşti cu un altul, ca să aduci un dar, decât să iei asupra ta păcatul altuia. Lucrul acesta din urmă cere o mai mare măsură de putere preoţească, şi îşi găseşte o icoana închipuitoare în „fiii” lui Aaron şi nu în „fiicele” sale. Trebuie să ne aşteptam la arătări de puteri deosebite, în ceea ce fac parte din casa preoţească. Binecuvântat sa fie Dumnezeu, căci toţi suntem puşi prin credinţă în aceeaşi stare, toţi avem aceleaşi drepturi, toţi suntem deopotrivă, puterile noastre însă se deosebesc.

De aceea trebuie să năzuim spre cea mai înaltă treaptă a slujirii preoţeşti, dar să ştim că nu e de nici-un folos pentru noi să căutam să facem un lucru când nu suntem destoinici sau n-avem puterea trebuincioasă să-l facem.

Un lucru totuşi ne este lămurit în versetul 11, Trebuie sa fim curaţi ca să ne putem bucura de drepturile preoţiei, s-au ca să mâncăm din darurile cuvenite preotului, curaţi prin sângele lui Hristos care spală cugetul nostru, curaţi prin îndrumarea şi călăuzirea legăturilor, căilor şi celor mai mici lucruri din viaţa noastră, potrivit Cuvântului Scripturii. Când suntem curaţi în felul acesta, oricare-ar fi puterile noastre, cea mai bogată hrană este hărăzită inimilor noastre, prin îndurarea lui Dumnezeu. Ascultaţi cuvintele următoare: „Îţi dau cele dintâi roade pe care le vor aduce Domnului: tot ce va fi mai bun din untdelemn, tot ce va fi mai bun din must şi grâu. Cele dintâi roade ale pământului lor, pe care le vor aduce Domnului să fie ale tale. Oricine va fi curat în casa ta să mănânce din ele” (versetele 12-13). Cititorul să nu înţeleagă versetele acestea aidoma şi să le pună pe seama unei anumite cete preoţeşti în Biserica lui Dumnezeu. Ele trebuiesc înţelese duhovniceşte. Aici avem o icoană închipuitoare a hranei dăruite tuturor copiilor lui Dumnezeu, ca unei familii preoţeşti. Această hrană este Hristos în toată bogăţia, frumuseţea şi plinătatea Lui. De bună seama avem aici o porţie împărătească dată tuturor celor ce sunt făcuţi preoţi pentru Dumnezeu. Ei trebuiau să capete partea cea mai bună şi cele dintâi roade, din tot ce producea pământul. Era acolo „vin, care înveseleşte inima omului, untdelemn, care-i înfrumuseţează faţa, şi pâine, care-i întăreşte inima” (Psalmul 104:15).

Ce frumos este arătată aici partea pe care o avem noi în Hristos: măslinele şi strugurii erau puşi în teasc, iar bobul de grâu era măcinat ca, astfel, untdelemnul, mustul şi faina să slujească de hrana şi sa înveselească pe preoţii lui Dumnezeu.

Strivirea acestor lucruri, ca să dea ca hrană ce e mai bun din ele, ne îndreaptă gândurile spre Hristos, care, din pricina îndurări Sale nemărginite a fost strivit şi omorât şi astfel, prin trupul şi sângele Său, a putut să dea casei Sale viaţa, puterea şi bucuria. El, bobul de grâu fără de preţ, a căzut în pământ şi a murit, pentru ca noi să putem trăi, iar sucul acestui butuc viu s-a vărsat ca să umple paharul mântuirii, din care bem noi acum şi din care vom bea fără încetare, înaintea Dumnezeului nostru.

Se poate ceva mai mult, decât această putinţă atât de însemnată, să ne bucurăm de bogăţia şi partea atât de scumpă, pe care o avem într-un Mântuitor răstignit, înviat şi slăvit? Putem să spunem: „Avem de toate şi suntem în belşug” (Filipeni 4:18). Dumnezeu ne-a dat tot ce putea să ne dea, ce a avut mai bun. El ne-a chemat să trăim cu El într-o legătură sfântă şi fericită şi să ne hrănească din viţelul cel gras. El a rânduit lucrurile astfel, ca să ajungă la urechile şi la inimile noastre, măcar într-o slabă măsură, aceste minunate cuvinte: „Să mâncăm şi să ne veselim” (Luca 15:23).

O! de-am preţul mai mult gândul acesta nespus de ales, că Duhul lui Dumnezeu nu poate fi mulţumit pe deplin, decât când vede poporul Lui adunat în juru-i, hrănindu-se cu lucrurile în care îşi găseşte El însuşi plăcerea. „Şi părtăşia noastră este cu Tatăl si cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1:3). Ce putea să facă mai mult pentru noi chiar dragostea lui Dumnezeu? Şi pentru cine a făcut cel mai minunat lucru? Pentru cei ce erau morţi în greşelile şi în păcatele lor, pentru străini, vrăjmaşi, răzvrătiţi, pentru neamuri, pentru cei ce erau departe de El, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume, pentru cei ce n-ar fi fost vrednici decât de flăcările veşnice ale iadului. O! ce îndurare minunată! Ce adâncimi nemăsurate ale milei dumnezeieşti! Şi putem adăuga, ce dumnezeiasca şi preţuită jertfă ispăşitoare, care pune pe asemenea vinovaţi în această stare de nespusă binecuvântare, încât să facă din ei preoţi pentru Dumnezeu, după ce ne-am dezbrăcat toţi de hainele cele murdare, pentru ca să ne aducă curăţiţi, împodobiţi, încununaţi înaintea lui Dumnezeu şi spre lauda Sa! Să-L lăudăm! Să-l laude inima noastră şi să-L slăvească viaţa noastră!

Să ne deprindem să ne bucurăm de locul ce ni s-a dat şi de partea ce ni s-a făcut, de a fi preoţi. Noi nu putem să facem nimic mai bun aici pe pământ, decât să aducem lui Dumnezeu prin Isus Hristos, rodul buzelor care binecuvântează Numele Său. Aceasta va fi veşnica noastră slujire în acel loc, în care vom fi duşi în curând, ca să locuim acolo pentru totdeauna cu Dumnezeu şi cu Mântuitorul nostru binecuvântat „care ne-a iubit şi S-a dat pe El însuşi pentru noi”.