După evenimentele tragice din cap. 14 ar fi normal să gândim că necredinţa şi răzbunarea poporului l-au făcut să-şi piardă toate drepturile asupra ţării Canaan. De aceea Dumnezeu, imediat după acestea, vine să le vorbească despre ţara promisiunii, arătând că nimic nu-L determină să Se răzgândească de la împlinirea ţelurilor harului Său. În acelaşi timp El menţionează în acest capitol (15) şi diferitele jertfe: arderea-de-tot (v. 3), jertfele de pace (v. 8), jertfele pentru păcat (v. 24), precum şi darurile de mâncare şi de băutură, tocmai pentru a le arăta că are resurse pentru a rezolva cele mai grave crime sau, mai curând, că are o singură resursă, sub multiplele-i aspecte, în lucrarea Preaiubitului Său. Din aceasta se ridică, oricât de tristă ar fi starea poporului, o „mireasmă plăcută Domnului“ (expresie amintită de cinci ori). Prezentată figurat sub multiplele ei aspecte, lucrarea lui Hristos se manifestă în folosul întregului popor. Legea era aceeaşi pentru străin ca şi pentru un israelit prin naştere; străinului i se permitea să aducă aceleaşi jertfe şi aceleaşi daruri de băutură, prefigurând harul extins în afara limitelor Israelului, Evanghelia vestită „oricărei făpturi de sub cer“ (Coloseni 1.23).Versetele 17-21 tratează cele dintâi roade şi ni se aminteşte că Domnul are întotdeauna primul drept asupra a tot ce avem (Matei 6.33).