În acest trist episod, ce consolare este să ne putem gândi la Iosua şi la Caleb! Ei au fost însufleţiţi de un „alt duh“. De aceea nu şi-au pierdut răsplata. Din toată generaţia lor, ei vor fi singurii care vor intra în ţară. Până atunci însă vor fi nevoiţi să împărtăşească soarta unui popor vinovat: să rătăcească patruzeci de ani traversând nisipul deşertului. Dar în timpul acestui lung pelerinaj vor fi neîncetat încurajaţi de amintirea ţării pe care o cercetaseră, acest pământ al Canaanului din care deja gustaseră roadele.Moise anunţă veştile rele. Cum reacţionează poporul? Când Caleb îi îndemna să urce plini de curaj şi să ia în stăpânire ţara, ei voiau să se întoarcă în Egipt sau vorbeau de pieirea în pustiu (13.30; 14.2). Acum, în timp ce judecata lui Dumnezeu îi determină să-şi refacă drumul spre Marea Roşie şi Dumnezeu îi anunţă că vor muri în pustiu, ei vor să scape de pedeapsă şi răspund: „Iată-ne, şi ne vom sui!“ (v. 40). Inima omului nu se pune niciodată de acord cu Dumnezeu, mai cu seamă când este vorba să-şi recunoască greşelile comise, să se supună disciplinei sau să accepte cu umilinţă consecinţele păcatelor sale. Deşi Moise le spune „Nu vă suiţi“ (v. 42), ei se încăpăţânează şi suferă o crudă înfrângere.