Toată adunarea a izbucnit într-o aprigă exprimare de nemulţumire la adresa lui Moise şi a lui Aaron, acuzându-L pe Domnul că i-a izbăvit din Egipt doar pentru a-i ucide în Ţara Promisă. Şi astfel ei au propus alegerea unui noi lider, care să-i conducă înapoi în Egipt (v. 1-3). Când Iosua şi Caleb au căutat să-i asigure pe israeliţi că vor avea izbânda împotriva vrăjmaşului, israeliţii au complotat uciderea lor cu pietre (v. 6-10).
Versetele 3 şi 4 demonstrează plastic stupiditatea necredinţei. Auzi una ca asta! Să se întoarcă în Egipt, de parcă nu aceasta ar fi fost ţara pe care Dumnezeul lor a devastat-o! Să revină în mijlocul unui popor care era încă în doliu pentru moartea întâilor născuţi! Să revină în ţinutul pe care l-au prădat în ajunul exodului lor! Să treacă din nou prin Marea Roşie, în care tocmai se înecase oştirea egipteană, ce pornise în urmărirea lor! Şi-apoi oare ce fel de primire le-ar fi făcut Faraon? În pofida tuturor acestor considerente, lor li s-a părut că ar fi fost mai în siguranţă să revină în Egipt, decât să creadă că Dumnezeu îi va conduce la o mare biruinţă în Canaan. Deşi Iehova lovise Egiptul, despicase marea, îi hrănise cu pâine din cer şi-i condusese prin pustiu, ei tot n-au fost în stare să se încreadă în puterea Lui, care putea să le dea izbândă asupra unui grup restrâns de uriaşi! Acţiunile lor au relevat cu claritate concepţia lor despre Dumnezeu. Ei se îndoiau de puterea Lui, zicându-şi: „Oare va putea Domnul să stea împotriva acestor uriaşi?". Ei n-au priceput ceea ce li se descoperise în cursul anului precedent: anume însăşi natura şi căile lui Iehova. O concepţie greşită sau imatură despre Dumnezeu poate ruina o persoană sau o întreagă naţiune, după cum reiese limpede din acest pasaj.