Acelaşi lucru îl vedem petrecându-se şi în privinţa iscoadelor. Nici n-ar trebui sa ne îndoim că gândul trimeterii iscoadelor n-a fost decât rodul necredinţei. O inima încrezătoare în Dumnezeu nu s-ar fi gândit niciodată la aşa ceva. Ce, trebuie sa trimetem noi pe nişte muritori să iscodească o ţară, pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu prin harul Sau, şi pe care ne-a zugrăvit-o atât de amănunţit şi de adevărat? Departe de noi gândul acesta. Ci mai curând să zicem: „E de ajuns; ţara e darul lui Dumnezeu şi dacă-i aşa trebuie să fie bună. Cuvântul Său e de ajuns pentru inimile noastre, n-avem nevoie de iscoade,; nu căutăm mărturie omenească, ca să vedem dacă e adevărat Cuvântul Dumnezeului celui viu. El a dăruit, El a vorbit; atâta ne e de ajuns”.
O, dar copiii lui Israel nu erau în starea în care ar fi putut să vorbească astfel. Ei voiau sa trimită iscoade. Aveau nevoie de ele; inimile lor le cereau, aceasta dorinţă izvora din adâncul inimilor lor. Dumnezeu ştia lucrul acesta şi de aceea a dat o porunca potrivită cu starea în care se găsea inima lor.
Aceasta era întărirea cea mai desăvârşită a tot ceia ce spusese Dumnezeu despre ţară – mărturia a doisprezece oameni cu privire la faptul că în ţară curge lapte şi miere – mărturia simţurilor lor cu privire la felul şi înfăţişarea roadelor ţării. Mai mult, era faptul vorbitor că doisprezece oameni au fost cu adevărat în ţara, pe care au străbătut-o timp de patruzeci de zile, în lung şi în lat, au băut din izvoarele ei şi au mâncat din roadele ei. Care ar fi trebuit să fie încheierea lămurită, pe care ar fi trebuit să o scoată credinţa, dintr-un asemenea fapt? Fără îndoială, aceasta: aceeaşi mână care a dus pe cei doisprezece oameni în ţară, putea să ducă acolo întreagă adunare. O, dar poporul nu era stăpânit de credinţă, ci de întunecoasa şi copleşitoarea necredinţă şi chiar iscoadele însele, acei oameni care fuseseră trimişi cu gândul ca să îmbărbăteze şi să înduplece poporul – toţi, afară de doi, erau sub înrâurirea necredinţei, care aruncă ocară asupra lui Dumnezeu.