Primul răspuns pe care i l-a dat Domnul a constat în faptul că a asigurat numirea a şaptezeci de bătrâni cu care Moise sa împartă povara îngrijirii poporului. Mulţi cercetători ai Bibliei se întreabă dacă aceasta a fost soluţia cea mai bună a lui de rezolvare a problemei lui Dumnezeu şi daca nu cumva Dumnezeu ar fi avut şi un plan mai bun pentru ei. Astfel ei afirmă că întrucât Dumnezeu dăruieşte tăria necesară pentru aducerea la îndeplinire a tuturor poruncilor Sale, Moise ar fi suferit o diminuare a învrednicirii divine, atunci când s-a produs o restrângere a responsabilităţilor sale (următoarele idei se remarcă în apărarea formulată de Moise: (1) Dumnezeu nu-l mustră pe Moise; (2) mai degrabă, Dumnezeu îl încurajează pe Moise, promiţându-i că după ce cei şaptezeci vor fi înzestraţi cu Duhul Sfânt, ei vor împărţi cu el povara; (3) Dumnezeu însuşi răspunde la nevoile sale; (4) Moise conducea o mulţime mare de oameni, de până la două milioane de oameni neduhovniceşti, care se plângeau încontinuu; (5) Versetul 17 nu indică vreo diminuare a înzestrării lui Moise cu Duhul, ci, mai degrabă, o distribuire a aceluiaşi Duh la cei şaptezeci). Anterior, urmând sfatul socrului său, Moise numise oameni care să îndeplinească rolul de autorităţi civile (Ex. 18:25; Deut. 1:9-15). Am putea deduce însă că cei şaptezeci aleşi aici au avut îndatorirea de a purta povara spirituală. Nu trebuie să confundăm aceste două atribuţii distincte.