E. Minunea refuzului uman (8:18-22)
L-am văzut pe Cristos exercitându-şi autoritatea asupra bolii şi a demonilor. Doar când intră în contact cu bărbaţi şi femei, întâmpină El rezistenţă - aceasta fiind minunea refuzului.
Pe când se pregătea Isus să traverseze Marea Galileii, de la Capernaum, până pe coasta de răsărit, a păşit în faţă un cărturar plin de încredere în el însuşi, făgăduind să-L urmeze pe Isus pană la capăt. Răspunsul pe care i-l dă Domnul îl pune pe gânduri, deoarece îi cere să ia în considerare preţul unei atari acţiuni: faptul că toată viaţa va trebui să şi-o trăiască în lepădare de sine. „Vulpile au vizuini şi păsările au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde-Şi pleca capul". În lucrarea Sa publică El nu a avut casa Lui proprie, dar erau destule case în care El era primit ca oaspete de onoare şi putea dormi oricând. Adevărata forţă a cuvintelor Sale pare să fie de natură spirituală: lumea aceasta nu i-a putut asigura odihnă reală şi durabilă. El avea de îndeplinit o lucrare şi nu-Şi putea permite să Se odihnească atâta timp cât aceasta rămânea neîndeplinită. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul urmaşilor Lui: lumea aceasta nu este locui lor de odihnă - sau, cel puţin, nu ar trebui să fie!