Dar acum Isus declară că trebuie să ne iubim duşmanii şi să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc. Faptul că ni se porunceşte să iubim arată că este o chestiune care ţine mai degrabă de voinţă, decât de emoţii. Nu este acelaşi lucru cu afecţiunea naturală, deoarece nu este în natura lucrurilor să-i iubeşti pe cei ce te urăsc şi-ţi fac rău. Este nevoie de un har supranatural, ea putând fi demonstrată doar de cei care posedă viaţa divină.
Nu vom mai avea parte de nici o răsplată, dacă îi vom iubi doar pe cei ce ne iubesc la rândul lor. Isus a spus că până şi vameşii (textul critic (NU) conţine termenul Neamuri în loc de vameşi sau perceptori ai impozitului.) neconvertiţi fac acest lucru! Acest gen de iubire nu necesită nici un fel de putere divină. După cum nu e nici o virtute în a-i saluta doar pe fraţi, (textul majoritar bazat pe majoritatea manuscriselor conţine termenul prieteni în loc de fraţi) adică pe rudele şi pe prietenii noştri. Şi cei nemântuiţi sunt în stare de o asemenea iubire, care nu conţine nici un element creştin distinctiv. Dacă standardele noastre nu le depăşesc pe cele ale lumii, e limpede că niciodată nu vom avea o înrâurire asupra ei.
Isus a spus că urmaşii Lui trebuie să întoarcă bine pentru rău, pentru ca să poată fi fii ai Tatălui Său din cer. El nu a spus că aceasta e modalitatea prin care pot deveni ei fii ai lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, cum pot demonstra că sunt copii ai lui Dumnezeu! Întrucât Dumnezeu e imparţial, şi cu cei răi, şi cu cei buni (prin faptul că şi unii şi alţii beneficiază de pe urma binefacerilor soarelui şi ale ploii), tot aşa şi noi trebuie să ne purtăm cu delicateţe şi echitate faţă de toţi.