Pentru a dobândi intrare în împărăţia cerurilor, neprihănirea noastră trebuie să întreacă neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, (care se mulţumeau să îndeplinească nişte ceremonii religioase ce le confereau o curăţire exterioară, ritualistică, dar care nu le schimbau deloc inima). Isus recurge la o hiperbolă (deci o exagerare) pentru a sublinia adevărul potrivit căruia neprihănirea exterioară, lipsită de corespondentul ei pe planul unei realităţi interne, nu-i va conferi cuiva intrarea în împărăţia cerurilor. Singura neprihănire pe care Dumnezeu o acceptă este perfecţiunea pe care le-o atribuie Dumnezeu celor care îl primesc pe Fiul Său ca Mântuitor (2Corinteni 5:21). Desigur, acolo unde va exista credinţă adevărată în Cristos, se vor vedea în practică şi roadele neprihănirii descrise de Isus în restul Predicii de pe Munte.