Isus şi-a asemuit ucenicii cu sarea. Ei erau pentru lume ceea ce este sarea pentru viaţa cotidiană: sarea dă gust mâncării; apoi ea întârzie şi frânează procesul alterării; creează senzaţia de sete; dă gust produselor culinare, evidenţiindu-le specificul. Tot aşa şi ucenicii Săi conferă gust plăcut societăţii, slujind de conservant şi făcându-i pe alţii să tânjească după neprihănirea descrisă în versetele anterioare. Dacă sarea îşi pierde gustul, cum i se va mai putea reda calitatea de sare? Nu mai există nici o posibilitate de a-i reda gustul ei natural, autentic. Odată ce şi-a pierdut gustul, sarea nu mai e bună de nimic, ci este aruncată şi călcată în picioare. Este elocvent, în această privinţă, comentariul făcut de Albert Bames asupra pasajului analizat de noi: Sarea folosită în această ţară este un compus chimic - iar dacă s-ar întâmpla să i se piardă gustul sau savoarea (aroma), n-ar mai rămâne nimic din ea. În Orient însă sarea aflată în uz era de o calitate impură, amestecată cu substanţe vegetale şi minerale. Astfel ea putea să-şi piardă tot caracterul salin şi astfel să rămână o mare cantitate (de sare fără aromă). Aceasta sare nu mai era bună de nimic, decât să fie folosită pentru a pardosi cărările sau în loc de pietriş.
Ucenicul are o mare funcţie de îndeplinit: să fie sarea pământului, prin trăirea în practică a calităţilor uceniciei enumerate în Fericiri şi în restul Predicii de pe Munte. Dacă el nu va reuşi să exemplifice şi să manifeste această realitate spirituală, oamenii vor călca în picioare mărturia lui. Lumea nu are decât dispreţ pentru un credincios lipsit de devotament.