A doua ispitire a avut loc la Ierusalim pe streaşină templului. Diavolul L-a ispitit pe Isus să se arunce jos de acolo, ca un gest spectaculos de evidenţiere a calităţii sale de Fiu. Iarăşi, cuvintele prin care este prezentată ispita nu presupun îndoială, după cum reiese şi din aluzia Satanei la făgăduinţa lui Dumnezeu că îl va proteja pe Mesia, din Psalmi 91:11,12.
Pentru Isus ispita a constat în pericolul de a demonstra că este Mesia prin înfăptuirea unui act senzaţional, de bravură, prin care să câştige gloria fără suferinţă. Cu alte cuvinte, să urce pe tron fără să mai treacă pe la Calvar, fără să fie răstignit pe cruce. Numai că o atare acţiune s-ar fi situat în afara voii lui Dumnezeu. Ioan descrie acest apel drept „mândria (sau lăudăroşenia) vieţii" (1Ioan 2:16). Din nou apare paralela cu „pomul din grădina Eden, care era de dorit, ca să-i deschidă cuiva mintea" (Geneza 3:6), ambele fiind exemple ale dobândirii unei glorii personale, într-o flagrantă încălcare a voii lui Dumnezeu. De această ispită ne lovim când încercăm să obţinem prestigiu pe plan religios, fără părtăşia suferinţelor Sale. Când urmărim dobândirea unor lucruri de dorit, numai pentru noi înşine, pentru ca apoi să fugim, căutând să ne ascundem, când dăm de greutăţi. Când ignorăm voia lui Dumnezeu, preamărindu-ne pe noi înşine, atunci îl ispitim pe Dumnezeu.