După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, Isus a flămânzit. (Cifra patruzeci apare mereu în Scriptură în contextul unei puneri la probă). Apetitul acesta natural, foamea, i-a dat ispititorului un prilej pe care îl exploatează din plin la mulţi oameni. Astfel, el i-a sugerat lui Isus să recurgă la puterea Sa de a face minuni, prefăcând pietrele din pustiu în pâini. Cuvintele introductive: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu" nu presupun deloc îndoiala. Mai degrabă, ele trebuiesc interpretate în sensul de „întrucât Tu eşti Fiul lui Dumnezeu". Diavolul face aici aluzie la cuvintele adresate de Tatăl lui Isus, la botezul Lui: „Acesta este Fiul Meu preaiubit". El întrebuinţează, în textul grec, o construcţie gramaticală (condiţie de gradul întâi, în care se utilizează particula ei la indicativ. Ar putea fi parafrazată în felul următor: „Dacă - şi eu admit că e aşa - Tu eşti Fiul lui Dumnezeu" ori „întrucât Tu eşti Fiul lui Dumnezeu") care presupune că afirmaţia este adevărată şi, prin urmare, îl îndeamnă pe Isus să apeleze la puterea de care dispunea pentru a-Şi potoli foamea.
Dar astâmpăra foamea naturală, prin recurgerea la puterea divină, ca răspuns la îndemnul Satanei, ar fi fost un act de neascultare directă faţă de Dumnezeu. Ideea care se ascunde în spatele sugestiei Satanei nu este altceva decât o reeditare a ideii din Geneza 3:6, unde fructul pomului din Grădină este descris ca fiind „bun de mâncat". Ioan califică această ispită drept „pofta cărnii" (1Ioan 2:16). Conceptul, transpus pe planul existenţei noastre, ar echivala cu ispita de a trăi doar pentru satisfacerea dorinţelor noastre naturale, de a alege calea tihnei, în loc să căutăm împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa. Diavolul spune: „Doar trebuie să trăieşti, nu-i aşa?"