La prima vedere pare ciudat ca Isus să fi fost condus de Duhul în ispită! De ce L-ar fi condus Duhul Sfânt la o asemenea înfruntare? Răspunsul e că această ispitire era necesară pentru a demonstra adecuateţea Sa morală de a săvârşi lucrarea pentru care venise în lume. Primul Adam şi-a dovedit inadecuateţea de a stăpâni, când a fost confruntat cu vrăjmaşul în Grădina Eden. Aici, ultimul Adam îl înfruntă pe diavolul într-o confruntare directă, din care iese însă nevătămat.

Termenul grec tradus prin „a ispiti" sau „a testa" are două înţelesuri:

1 a pune la probă, a dovedi sau a testa (Ioan 6:6;2Corinteni 13:5;Evrei 11:17 şi

2 a îndemna la comiterea unei fapte rele.

Duhul Sfânt L-a testat sau L-a dovedit pe Cristos iar Diavolul a căutat să-L ademenească sau să-L determine să facă rău. Ispitirea Domnului nostru rămâne însă învăluită într-o taină adânc. În mod inevitabil se ridică întrebarea: „Ar fi putut El păcătui?" Un eventual răspuns negativ ne-ar conduce la o a doua întrebare: „Cum putea fi ispitirea Sa autentică, dacă nu exista posibilitatea ca El să cedeze în faţa ispitei?" Pe de altă parte, răspunzând afirmativ la întrebarea de mai sus vom fi confruntaţi cu o altă problemă majoră: Cum poate Dumnezeul întrupat să păcătuiască?

Este de o importanţă crucială să nu pierdem din vedere faptul că Isus Cristos este Dumnezeu. Or, Dumnezeu nu poate păcătui. Este adevărat însă că El mai este şi om. Dar a spune că El putea păcătui ca om, dar nu şi ca Dumnezeu, înseamnă a clădi un eşafodaj lipsit de orice temei biblic. Scriitorii Noului Testament se referă, de mai multe ori, la faptul că Cristos a fost fără păcat. Pavel spune, la 2Corinteni 5:21 că Cristos nu a cunoscut nici un păcat. Petru afirmă şi el că Domnul Isus nu a săvârşit nici un păcat {1Petru 2:22). Iar Ioan spune că „în El nu este nici un păcat" (1Ioan 3:5).

Asemenea nouă, Isus putea fi ispitit din exterior: Satan s-a apropiat de El cu sugestii contrare voii lui Dumnezeu. Spre deosebire de noi însă Domnul Isus nu putea fi ispitit dinăuntru - nici un fel de pofte sau patimi nu se puteau trezi înăuntrul fiinţei Sale. Mai mult, nu exista în El nimic care să răspundă la seducţiile diavolului (Ioan 14:30).

În ciuda incapacităţii lui Isus de a păcătui, ispita a fost totuşi cât se poate de reală. Era posibil ca el să fie confruntat cu ademenirile de a păcătui, dar era imposibil din punct de vedere moral ca El să cedeze la aceste ademeniri. El nu putea face decât ceea ce Îl vedea pe Tatăl făcând (Ioan 5:30) iar Tatăl nu i-ar fi acordat niciodată autoritatea de a ceda în faţa ispitei.

Scopul ispitirii nu a fost acela de a vedea dacă Isus ar fi putut păcătui, ci de a dovedi că, până şi atunci când a fost supus la presiuni extraordinar de mari, El nu a putut face altceva decât să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă Isus putea păcătui ca fiinţă umană, atunci noi suntem confruntaţi cu următoarea problemă, anume ca El să fi continuat să existe ca om în cer. Putea El păcătui? Evident că nu!