Am văzut deja că respingerea mărturiei Împărăţiei în har este cauza judecăţii care cade asupra Ierusalimului şi asupra locuitorilor lui. Capitolul 24 ne dă poziţia acestei mărturii în mijlocul poporului; de asemenea vedem naţiunile şi relaţia lor cu mărturia dată de ucenici; apoi starea Ierusalimului ca urmare a respingerii lui Mesia şi dispreţului faţă de mărturia Lui; în sfârşit, vedem răsturnarea universală care trebuie să aibă loc la sfârşitul acestor vremuri – stare de lucruri care se va termina la apariţia Fiului Omului, când va avea loc strângerea aleşilor lui Israel din cele patru vânturi.
Acest pasaj remarcabil merită toată atenţia; el este în acelaşi timp o profeţie şi o învăţătură adresată ucenicilor pentru a‐i conduce în umblarea pe care aveau s‐o aibă în mijlocul evenimentelor viitoare.
Isus părăseşte templul, şi aceasta pentru totdeauna – act solemn, care, am putea spune, executa judecata care fusese pronunţată mai devreme. Casa lui Israel era acum pustie. Dar inima ucenicilor rămâne încă înlănţuită de templul acesta prin vechile lor prejudecăţi. Ei atrag atenţia Domnului Isus asupra minunatelor zidiri care formau ansamblul acesta. Isus le vesteşte distrugerea totală. Apoi, retraşi pe muntele Măslinilor împreună cu El, ucenicii Îl întreabă când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul venirii Sale şi a sfârşitului veacului (versetul 3). Ei pun împreună aceste evenimente şi anume distrugerea templului, venirea lui Hristos şi sfârşitul veacului. Acest sfârşit al veacului, trebuie să remarcăm, este sfârşitul perioadei în care Israel era supus sub vechiul legământ, perioadă care trebuia să înceteze pentru a face loc lui Mesia şi noului legământ. Trebuie de asemenea remarcat că este vorba de guvernarea pământului de către Dumnezeu şi de judecăţile care se vor exercita la venirea lui Hristos, care vor pune capăt veacului de atunci. Ucenicii confundau ceea ce Domnul le‐a spus despre distrugerea templului, cu această epocă. Domnul tratează subiectul din punctul Său de vedere (adică punctul de vedere al mărturiei pe care ucenicii trebuiau să o dea în mijlocul iudeilor în timpul absenţei Sale, până la sfârşitul veacului). El nu adaugă nimic în legătură cu distrugerea Ierusalimului pe care o anunţase deja. Timpul venirii Sale era ţinut ascuns în planul lui Dumnezeu.
Mai mult, nimicirea Ierusalimului de către Titus, va pune capăt în fapt poziţiei pe care o avea în vedere învăţătura Domnului. Din momentul acela nu va mai exista nici o mărturie care să poată fi recunoscută în mijlocul iudeilor. Când această poziţie va fi reluată, doar atunci se va relua şi aplicabilitatea acestui pasaj. Dar de la nimicirea Ierusalimului şi până în momentul acela, numai Biserica este avută în vedere.
Împărţirea cuvântării
Cuvântarea Domnului are trei părţi. Prima, starea generală a ucenicilor şi a lumii în timpul mărturiei, până la sfârşitul versetului 14. A doua, perioada caracterizată prin faptul că urâciunea pustiirii este aşezată în locul sfânt (versetul 15). Iar a treia, venirea Domnului şi strângerea aleşilor lui Israel.
Mărturia până la sfârşitul veacului
Iată ceea ce caracterizează timpul mărturiei ucenicilor: hristoşi falşi, falşi profeţi în mijlocul iudeilor, persecutarea celor care dau mărturie şi care vor fi daţi pe mâna naţiunilor. Dar mai sunt prezentate detalii şi cu privire la aceste vremuri: vor fi hristoşi falşi în Israel, vor fi războaie, foamete, ciume şi cutremure. Ucenicii nu trebuie să se tulbure: încă nu va fi sfârşitul. Aceste lucruri nu vor fi decât un început al durerilor (versetele 5‐8). Toate aceste lucruri erau în mod deosebit exterioare. Existau alte evenimente care vor încerca şi mai mult pe ucenici – lucruri mai profunde. Ucenicii vor fi daţi pentru a fi chinuiţi, urâţi, omorâţi de toate naţiunile. Consecinţa se va vedea printre aceia care mărturisesc doar că sunt ucenici, şi anume mulţi dintre ei vor găsi pricini de poticnire; şi se vor vinde unul pe altul. Vor apărea falşi profeţi care vor înşela pe mulţi, şi pentru că nelegiuirea va creşte dragostea multora se va răci – trist tablou. Dar aceste lucruri fac loc arătării credinţei care va fi pusă la încercare. Acela care va stărui până la sfârşit va fi mântuit. Iată deci cum stau lucrurile în sfera mărturiei. Iar ceea ce Domnul spune nu se limitează numai la mărturia din Canaan; dar toate sunt în legătură cu această ţară ca centru al căilor lui Dumnezeu, Canaanul fiind de asemenea punctul de plecare al mărturiei.
Apoi (versetul 14) evanghelia Împărăţiei va fi predicată în întreaga lume ca o mărturie faţă de toate naţiunile; şi atunci va veni sfârşitul – sfârşitul veacului. Şi chiar dacă cerul va fi sursa de autoritate atunci când va fi stabilită Împărăţia, Canaanul şi Ierusalimul vor fi centrul ei pământesc. De aceea ideea Împărăţiei, deşi ea se întinde asupra întregii lumi, ne direcţionează totuşi gândurile către ţinutul lui Israel. Aici se vorbeşte despre „această evanghelie a Împărăţiei“; nu este vorba de proclamarea unirii Bisericii cu Hristos, nici de răscumpărare în plinătatea ei, aşa cum a fost ea predicată şi învăţată de apostoli după înălţarea Domnului; ci este vorba de Împărăţia care urmează să fie întemeiată pe pământ aşa cum vestise Ioan Botezătorul şi Domnul Însuşi. Va fi momentul în care autoritatea universală a lui Hristos înălţat la cer va fi predicată lumii întregi pentru a pune la încercare ascultarea ucenicilor şi pentru a furniza un obiect de credinţă pentru toţi cei care au urechi de auzit.
Iată deci istoria generală a lucrurilor ce vor avea loc până la sfârşitul veacului, fără a intra însă în subiectul vestirii care a dus la întemeierea Adunării ca atare. Nimicirea care ameninţa Ierusalimul şi refuzul iudeilor de a primi evanghelia au făcut ca Dumnezeu să ridice un martor special, prin lucrarea lui Pavel, fără însă a anula prin aceasta adevărul despre Împărăţia care va veni. Ceea ce urmează în descriere arată că această întemeiere a mărturiei Împărăţiei, va avea loc la sfârşit, iar mărturia aceea va ajunge la toate naţiunile, mai înainte de a veni judecata care va pune capăt veacului.
Necazul cel mare; „timpul sfârşitului“
Dar va fi un moment în care, într‐o anumită sferă (Ierusalimul şi zonele învecinate), va începe un timp deosebit de suferinţă pentru mărturia din Israel. Vorbind despre urâciunea care va duce la pustiire, Domnul ne duce înapoi la cartea Daniel pentru a înţelege despre ce vorbeşte. Iar Daniel (capitolul 12 unde este vorba de acest necaz) ne duce chiar în zilele din urmă – în timpul când Mihail se va ridica pentru poporul lui Daniel, adică pentru iudeii care sunt sub dominaţia naţiunilor – zile în care va fi un timp de necaz, aşa cum n‐a mai fost şi cum nu va mai fi niciodată şi un timp în care rămăşiţa va fi salvată (Daniel 12.1). La sfârşitul capitolului precedent acest timp este numit „vremea sfârşitului“ (Daniel 11.40), şi nimicirea împăratului din nord fără ajutorul vreunei mâini este de asemenea declarată în mod profetic. Iar profetul vesteşte (Daniel 12.11,12) că vor trece 1335 de zile până la venirea binecuvântării depline (şi fericit este acela care va avea parte de ea), şi că în această perioadă jertfa necurmată va înceta, instaurându‐se urâciunea pustiirii; se mai spune de asemenea că din acest moment vor fi 1290 de zile (deci cu o lună mai mult decât cele 1260 de zile despre care se vorbeşte în Apocalipsa, zile în care femeia care zboară departe de balaur este hrănită în pustiu. De asemenea este cu o lună mai mult decât cei trei ani şi jumătate de la sfârşitul capitolului 7.25 din Daniel). După aceea, aşa cum vedem aici, vine judecata şi împărăţia este dată sfinţilor.
Timpul şi poporul la care se referă profeţia
Astfel vedem bine că acest pasaj (Matei 24.15) se referă la zilele din urmă şi la poziţia iudeilor din acea perioadă. Evenimentele petrecute după aceste afirmaţii ale Domnului, confirmă lucrul acesta: nici la 1260 de zile, nici la 1260 de ani după acele vremuri ale lui Titus, nici treizeci de ani mai târziu, nici un eveniment nu s‐a petrecut care să poată fi pus în relaţie cu împlinirea acestor zile descrise de profetul Daniel. A trecut mult mai mult timp de atunci. Israelul n‐a fost salvat şi Daniel nu s‐a aflat în partea sa de moştenire la sfârşitul acelor zile. Este de asemenea clar că este vorba aici, în pasajul pe care‐l studiem, de Ierusalim şi împrejurimile lui; pentru că cei care sunt în Iudeea sunt chemaţi să fugă în munţi (versetul 16).
Ucenicii care se vor găsi în Iudeea în momentul acela vor trebui să se roage ca fuga lor să nu fie într‐o zi de sabat (versetul 20) – aceasta este o dovadă în plus a faptului că iudeii sunt subiectul acestei profeţii; este de asemenea o mărturie a grijii pline de duioşie a Domnului faţă de ai Săi, ocupându‐Se chiar în mijlocul acestor evenimente fără egal de starea vremii atunci când ai Săi vor trebui să fugă.
Rămăşiţa iudaică, nu Adunarea
Pe de altă parte alte împrejurări demonstrează, dacă ar mai fi totuşi nevoie de dovezi suplimentare, că aici este vorba de rămăşiţa credincioasă şi nu de Adunare. Noi ştim că toţi cei credincioşi trebuie să fie răpiţi pentru a merge în întâmpinarea Domnului în văzduh şi că după aceea vor reveni împreună cu El (1 Tesaloniceni 4.17 şi 14), dar aici vor fi falşi hristoşi pe pământ şi se va zice, „iată, este în pustiu“, „este în cămăruţe ascunse“ (versetele 24,26). Dar sfinţii care vor fi răpiţi şi vor reveni împreună cu Domnul nu au nimic a face cu falşii hristoşi de pe pământ din moment ce ei vor merge în cer pentru a fi cu Hristos înainte ca El să vină pe pământ. Este uşor de înţeles, din contră, că iudeii care aşteaptă o glorie pământească vor fi ţinta unor ispite de felul acesta, riscând să fie înşelaţi prin aceşti pretinşi hristoşi, dacă nu ar fi păziţi de Dumnezeu Însuşi.
Venirea Fiului Omului
Vedem deci că această parte a profeţiei se aplică zilelor din urmă, ultimilor trei ani şi jumătate de la sfârşit, după care va izbucni judecata prin venirea Fiului Omului. Domnul va veni ca un fulger dintr‐o dată, ca un vultur asupra prăzii Sale şi Se va manifesta acolo unde se va găsi obiectul judecăţii Sale (versetele 27,28). Imediat după necazul acestor trei ani şi jumătate, tot sistemul ierarhic de guvernare va fi zguduit şi răsturnat din temelii (versetul 29). Atunci va apare semnul Fiului Omului, în cer, şi toate seminţiile pământului vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi mare glorie (versetele 29,30). Acest verset (30) este răspunsul la a doua parte a întrebării ucenicilor din versetul 3. Domnul dă ucenicilor Săi avertismentele necesare pentru călăuzirea lor; dar lumea nu va vedea nici unul dintre aceste semne, oricât de clare vor fi ele pentru cei care le înţeleg; ci semnul evident nu se va arăta decât odată cu apariţia Domnului. Strălucirea gloriei Aceluia pe care lumea L‐a dispreţuit va demonstra lumii cine este Cel care vine; şi El va veni cu totul neaşteptat. Moment teribil, când în locul unui Mesia care va răspunde orgoliului lor pământesc, Hristosul pe care L‐au dispreţuit Se va arăta în cer!
Apoi Fiul Omului manifestându‐Se în acest fel la venirea Sa, va trimite pentru a fi căutaţi toţi aleşii lui Israel din cele patru colţuri ale lumii (versetul 31). Aceasta este încheierea istoriei iudeilor şi chiar a lui Israel, ca un răspuns la întrebarea ucenicilor; şi El dezvăluie căile lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mărturia în mijlocul poporului care L‐a respins, vestind deci timpul necazului adânc al acestui popor şi a judecăţii care va izbucni în mijlocul acestei scene când va veni Isus şi când se va produce o răsturnare completă a întregii lumii, şi a celor mari şi a celor mici.
Importanţa cuceririi Ierusalimului; iudeii, o naţiune distinctă
Domnul prezintă deci istoria mărturiei în Israel şi a poporului însuşi, din momentul plecării până în momentul revenirii Sale; dar spaţiul de timp în care nu există nici popor, nici templu, nici cetate, nu este specificat aici. De aceea este important să sesizăm momentul căderii Ierusalimului. Acesta nu este în mod direct prezentat aici – Domnul nu‐l descrie; dar luarea Ierusalimului pune capăt stării de lucruri la care se referă cuvântarea Domnului. Acea stare de lucruri nu‐şi reia aplicaţia decât în momentul în care Ierusalimul şi iudeii vor fi din nou în scenă, moment pe care Domnul îl anunţă la început. Ucenicii se gândeau că venirea Domnului va avea loc în acelaşi timp cu nimicirea Ierusalimului. La întrebările care I‐au fost puse, Domnul Isus răspunde în aşa fel încât cuvântarea Sa să le fie de folos până în momentul căderii Ierusalimului. Dar din momentul în care Domnul vorbeşte despre urâciune şi pustiire, sensul se referă deja la zilele din urmă.
Ucenicii ar fi trebuit să înţeleagă semnele pe care Domnul le dădea. Distrugerea Ierusalimului, am spus deja, avea să oprească prin însuşi faptul acesta aplicabilitatea celor spuse de Domnul Isus. Naţiunea iudaică a fost atunci pusă deoparte; dar versetul 34 are un sens mult mai extins şi care i se potriveşte mai mult. Iudeii necredincioşi vor continua să existe ca atare până când toate se vor împlini (comparaţi Deuteronom 32.5,20, pasaj care are în mod deosebit în vedere această judecată asupra lui Israel). Dumnezeu Îşi ascunde faţa Sa până când va vedea care va fi sfârşitul lor, pentru că sunt o generaţie foarte rea şi copii în care nu este credinţă. Lucrurile acestea s‐au întâmplat deja. Ei sunt o naţiune distinctă până în ziua de astăzi. Această generaţie subzistă ca atare – monument al infailibilităţii lui Dumnezeu şi a cuvintelor Domnului.
În sfârşit, guvernarea lui Dumnezeu exercitată faţă de acest popor este prezentată până la sfârşit. Domnul vine şi strânge pe aleşii împrăştiaţi ai lui Israel (versetul 31).
Judecata naţiunilor pe pământ
Istoria profetică continuă în versetul 31 din capitolul 25 care se leagă de versetul 30 din capitolul 24. Şi cum acest verset 30 din capitolul 24 descrie strângerea lui Israel în urma apariţiei Fiului Omului, versetul 31 din capitolul 25 vesteşte căile Sale ca o judecată asupra naţiunilor. Fiul Omului va apărea fără îndoială ca un fulger în faţa apostaziei care va fi ca un stârv înaintea Lui. Dar, când va veni în mod solemn pentru a lua un loc de glorie pe pământ, acest eveniment terestru nu va trece ca un fulger. El Se va aşeza pe tronul gloriei Sale şi toate naţiunile se vor strânge înaintea Lui. El Se va aşeza pe scaunul de judecată, iar naţiunile vor fi judecate după comportarea lor faţă de mesagerii Împărăţiei, care veniseră spre a le vesti această Împărăţie. Mesagerii sunt „fraţii“ despre care se vorbeşte aici (capitolul 25.40); cei care‐i vor fi primit sunt „oi“ (versetele 32,33); cei care au respins mesajul lor sunt „capre“ (versetele 32,41 şi următoarele). Descrierea începând din versetul 31 din capitolul 25 a separării oilor de capre, prezintă naţiunile care sunt judecate pe pământ potrivit cu conduita lor faţă de aceşti mesageri. Este judecata celor vii, cel puţin în ceea ce priveşte naţiunile – judecată la fel de definitivă ca şi cea a celor morţi. Aici nu este vorba de judecata răzbunătoare a lui Hristos ca în Apocalipsa 19, ci este o şedinţă a tribunalului Său suprem manifestată prin dreptul Său de a guverna pământul, ca în Apocalipsa 20.4. Mă refer, bineînţeles, la caracterul acestei judecăţi. „Fraţii“ aceştia sunt, nu mă îndoiesc, nişte iudei la fel ca şi ucenicii, care se găsesc într‐o poziţie asemănătoare în ceea ce priveşte mărturia lor. Cei dintre naţiuni care vor fi primit mesajul lor vor fi acceptaţi ca şi cum L‐ar fi tratat pe Hristos Însuşi în acelaşi mod. Tatăl Său le‐a pregătit bucuria Împărăţiei; şi vor intra în ea rămânând totuşi pe pământ, pentru că Hristos va fi coborât în puterea vieţii eterne (versetul 46).
Ucenicii lui Hristos în afara mărturiei privitoare la Israel
Am trecut pentru moment peste tot ceea ce se găseşte între capitolul 24.31 şi capitolul 25.31, pentru că sfârşitul acestui ultim capitol încheie tot ce priveşte guvernarea şi judecata asupra pământului. Dar există o clasă de persoane a cărei istorie în aspectele ei morale îşi găseşte locul între cele două pasaje pe care le‐am arătat. Este vorba de ucenicii lui Hristos prezentaţi în afara mărturiei din mijlocul lui Israel, ucenici cărora El le‐a încredinţat lucrarea Lui şi o poziţie în legătură cu El Însuşi în timpul absenţei Sale. Această poziţie şi slujbă sunt în legătură cu Hristos Însuşi şi nu cu Israel, indiferent de locul geografic în care se împlinesc.
Judecarea cu măsuri diferite în zilele din urmă
Înainte de a ajunge la aceste versete sunt unele despre care n‐am vorbit încă şi care se aplică mai degrabă stării de lucruri din mijlocul lui Israel, ca avertisment faţă de ucenicii care se vor găsi atunci în mijlocul lui Israel şi care descriu o judecată cu măsuri diferite care se produce în mijlocul iudeilor în zilele din urmă. Mă ocup de acestea aici, pentru că toată această parte a cuvântării – adică de la capitolul 24.31 până la capitolul 25.31 – este un îndemn al Domnului, adresându‐Se ucenicilor în ceea ce priveşte îndatoririle lor în timpul absenţei Sale. Fac aluzie la capitolul 24.36‐44. Ele ne vorbesc despre aşteptarea continuă care era o necesitate absolută pentru ucenici datorită faptului că ei nu ştiau clipa în care va veni Fiul Omului, iar ucenicii vor fi lăsaţi intenţionat în această necunoaştere (şi judecata este cea pământească); în timp ce de la versetul 45, Domnul Se adresează mai direct, şi într‐o manieră mai generală, cu privire la conduita lor în timpul absenţei Sale, nu în legătură cu Israel, ci în legătură cu ai Săi, slujitorii din casa Lui. El le încredinţase sarcina de a da acestora hrana potrivită în casa Sa. Aceasta era responsabilitatea lucrării în Adunare.
Răspunderea colectivă în slujbă
Este important de remarcat că în prima parabolă starea Adunării este considerată ca un tot; parabola fecioarelor şi a talanţilor indică o responsabilitate individuală. Iată de ce slujitorul necredincios este tăiat în două şi partea sa este cu făţarnicii. Starea Adunării responsabile depinde de modul în care Îl aşteaptă pe Hristos sau dimpotrivă, de atitudinea care spune: „Întârzie să vină“. La venirea Domnului se va pronunţa o judecată şi în ce priveşte fidelitatea slujitorilor Săi în timpul intervalului de absenţă. Credincioşia va fi dovedită în acea zi. Pe de altă parte, cei care vor uita într‐un mod practic adevărul despre venirea Sa se vor deda la desfrâu şi tiranie.
Problema nu se pune la nivel intelectual. „Robul rău va zice în inima lui: Stăpânul meu întârzie să vină“; în aceasta era angajată voinţa sa şi rezultatul era tocmai manifestarea acestei voinţe carnale. El nu mai este devotat slujirii celor din casă, aşteptând în inima sa aprobarea Stăpânului, atunci când El va reveni; ci are o atitudine lumească şi pretenţia unei autorităţi arbitrare manifestată din poziţia pe care i‐o conferea slujba care i‐a fost încredinţată. Robul acesta mănâncă şi bea cu beţivii; el se uneşte cu lumea şi se face părtaş căilor ei; el bate după dorinţa sa pe cei care sunt împreună‐robi cu el. Iată unde se ajunge când se uită cu bună‐ştiinţă adevărul despre venirea Domnului şi când Adunarea este considerată ca un sistem bine şi definitiv întemeiat aici, jos, pe pământ; atunci în locul slujbei pline de credincioşie se regăseşte tirania şi atitudinea lumească. Nu este oare prea adevărat acest tablou?
Răsplătire pentru slujba în adunare
Ce s‐a întâmplat cu cei care aveau un loc de slujire în casa lui Dumnezeu? Iată care sunt consecinţele de o parte şi de alta: slujitorul credincios care din dragoste şi devotament pentru Stăpânul său va fi căutat binele casei Sale, va fi pus la venirea din nou a Stăpânului peste toate bunurile Sale; cei care vor fi fost credincioşi în slujba casei vor fi aşezaţi peste toate lucrurile de către Domnul atunci când El va lua locul Său de putere şi Se va purta ca Împărat. Toate lucrurile au fost date lui Isus de Tatăl. Cei care în smerenie vor fi fost credincioşi slujbei Sale în timpul absenţei Sale, vor fi aşezaţi peste tot ceea ce I‐a fost încredinţat Lui, adică peste toate lucrurile – care nu sunt altceva decât „bunurile“ lui Isus. Pe de altă parte cel care se va fi considerat ca stăpân în timpul absenţei Domnului şi care se va fi lăsat condus de duhul cărnii şi al lumii cu care se va uni, nu va fi tratat asemenea celor din lume; Stăpânul său va veni într‐o clipă absolut neaşteptată şi acela va primi judecata împreună cu făţarnicii. Ce lecţie pentru cei care îşi atribuie un loc de slujire în Adunare! Şi trebuie remarcat aici că nu se spune că acest slujitor se îmbată el însuşi, ci că mănâncă şi bea cu beţivii. El se aliază lumii şi urmează obiceiurile ei. În rest, vedem aspectul general pe care‐l va lua Împărăţia în zilele acelea. Mirele va întârzia, într‐adevăr; şi consecinţele pe care le‐am putea aştepta de la inima omului nu vor întârzia să se manifeste. Dar rezultatul acestor lucruri, acela pe care‐l găsim prezentat şi aici este de a fi deosebiţi cei care au cu adevărat harul lui Hristos de cei care nu‐l au.