Aici Domnul Şi-a avertizat ucenicii asupra pericolului de a folosi titluri distinctive, care se cuvin, de fapt, doar lui Dumnezeu. Nu trebuie să ni se spună „Rabi" ca titlu distinctiv, deoarece numai Unul este învăţătorul nostru: Cristos. Nici unui om nu avem voie să-i spunem Părinte, deoarece numai Dumnezeu este Părintele sau Tatăl nostru. Iată ce scrie Weston pe această temă:
Este o declaraţie a relaţiei esenţiale a omului cu Dumnezeu. Credinciosul e definit de trei lucruri: ceea ce este, ceea ce crede şi ceea ce face - sau doctrina, experienţă şi practică. Fiinţa spirituală a omului are nevoie de trei lucruri: viaţă, instruire, călăuzire; sau exact ceea ce proclamă Domnul în şase cuvinte, în Evanghelie: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa". Nu-i acordaţi nimănui titlul de „Părinte", căci nici un om nu poate dărui sau susţine viaţa spirituală; nu-1 ridicaţi pe nici un om pe un piedestal, ca învăţător infailibil; nu-i permiteţi nimănui să-şi aroge titlul de director spiritual; relaţia dumneavoastră cu Dumnezeu şi cu Cristos este la fel de apropiată ca a oricărei alte persoane.
Semnificaţia evidentă a cuvintelor Mântuitorului este aceea că în împărăţia cerurilor toţi credincioşii formează o frăţie, fiind în raporturi de egalitate şi neexistând titluri distinctive care să-l aşeze pe unul deasupra celuilalt. Şi totuşi, câte titluri pompoase s-au încetăţenit în creştinismul contemporan: Reverend, Părinte, Sfinţia voastră, înalt prea sfinţia voastră, şi o mulţime de alte titluri. Chiar şi termenul aparent inofensiv de „Doctor" înseamnă învăţător în latină. (Acest avertisment se referă, neîndoios, la latura spirituală mai degrabă decât la relaţia academică sau la profesia de medic. Fireşte, nu vom împiedica un copil să se adreseze tatălui său cu termenul de părinte, după cum nu am concepe ca pacientul să se adreseze unui medic decât cu formula „Domnule Doctor".) în ce priveşte relaţiile pământeşti, regula de care trebuie să ţinem seama este: „daţi cinste tuturor celor cărora li se cuvine cinstea" (Romani 13:7).