În al patrulea rând, Domnul i-a condamnat pentru cazuistica lor, pentru priceperea de a se juca cu cuvintele, în scopuri necinstite. Ei şi-au clădit un întreg sistem de raţionamente false, numai să nu trebuiască să plătească ceea ce datorau, doar pentru a evita să-şi ţină promisiunile. De exemplu, ei propovăduiau că dacă jură cineva pe templu, nu este obligat să plătească, dar dacă jură pe aurul din templu, atunci trebuie să-şi îndeplinească juruinţa. Ei afirmau că cine jură pe darul de pe altar are obligativitatea legală de a-şi ţine promisiunea, în vreme ce persoana care jura pe altarul gol nu are această obligativitate. Astfel, ei puneau mai mult preţ pe aurul care se afla deasupra lui Dumnezeu (căci templul era casa lui Dumnezeu), şi pe darul care era pe altar (o valoare materială oarecare), care era tratat mai presus de altarul însuşi. Astfel ei dovedeau că sunt mai interesaţi de partea materială, decât de cea spirituală. Erau mai preocupaţi de a primi (darul), decât de a da (căci altarul era locul unde se făceau daruri).
Adresânduli-se cu termenul: „povăţuitori orbi", Isus le-a demascat cazuistica. Aurul din templu căpăta valoare specială doar pentru că era asociat cu locuinţa lui Dumnezeu. Altarul era acela care conferea valoare darului aflat deasupra lui. Oamenii care cred că aurul are o valoare proprie, intrinsecă sunt orbi; el dobândeşte valoare doar în măsura în care este folosit spre slava lui Dumnezeu. Darurile făcute din motive carnale (fireşti) sunt lipsite de valoare; în schimb, cele pe care le facem Domnului sau în Numele Domnului au valoare eternă.
Realitatea este că indiferent pe ce jurau aceşti farisei, Dumnezeu era implicat iar ei erau obligaţi să-şi respecte jurământul. Oamenii nu pot scăpa de obligaţiile lor doar prin construirea unor argumente, oricât de sofisticate ar fi acestea. Jurămintele făcute trebuiesc aduse la îndeplinire iar promisiunile trebuiesc respectate. Este inutil să încercăm să recurgem la detalii de natură tehnică, pentru a ne eschiva de la îndatoririle noastre.