Isus i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?" Ei n-au avut încotro şi au răspuns: „Ale Cezarului." Atunci Domnul le-a spus: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!"
Întrebarea pusă iniţial de ei s-a întors împotriva lor, ca un bumerang. Ei speraseră să-L poată prindă pe Isus în cursă, cu întrebarea despre birul datorat Cezarului. EI însă le-a demascat eşecul de a-I da lui Dumnezeu tributul care I se cuvine. Deşi profund nemulţumiţi, ei îi dădeau Cezarului ce i se cuvenea, dar nesocoteau lucrurile pe care le cerea Dumnezeu în viaţa lor. Iar acum în faţa lor se afla Acela care este oglindirea Slavei lui Dumnezeu şi întipărirea fiinţei Lui (Evrei 1:3), dar ei nu I-au acordat locul ce I se cuvenea.
Răspunsul lui Isus arată că credinciosul deţine cetăţenie dublă. El poartă răspunderea de a fi supus şi a sprijini financiar forma de guvernământ lăsată de Dumnezeu pe pământ. El nu are voie să-i vorbească de rău pe cei care guvernează asupra sa, după cum nu-i este îngăduit să se lase antrenat în eforturi menite să răstoarne autoritatea sub care se află. Dimpotrivă, el trebuie Să se roage pentru toţi cei aflaţi în poziţii de autoritate. Ca cetăţean al cerului, el are răspunderea de a fi supus lui Dumnezeu. Dacă se iveşte vreodată un conflict între aceste două loialităţi, prima lui loialitate va fi întotdeauna faţă de Dumnezeu (Fapte 5:29).
Când citim versetul 21, cei mai mulţi dintre noi avem tendinţa de a sublinia partea care se referă la Cezar, trecând cu multă uşurinţă peste cea referitoare la Dumnezeu - exact greşeala pentru care i-a mustrat Isus pe farisei!