Domnul nostru a încheiat parabola cu cuvintele: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi."

Cât priveşte semnificaţia parabolei, împăratul este Dumnezeu şi Fiul Său este Domnul Isus. Ospăţul de nuntă este o descriere adecvată a bucuriei şi însufleţirii care caracterizează împărăţia cerurilor. A introduce biserica în calitatea ei de mireasă a lui Cristos în acest punct ar complica în mod inutil tabloul. Gândul principal este darea la o parte a Israelului - nu chemarea distinctivă a bisericii şi destinul ei special.

Prima etapă a invitaţiei îl înfăţişează pe Ioan Botezătorul şi pe cei doisprezece ucenici, invitând cu căldură Israelul la ospăţul de nuntă. Dar poporul Israel a refuzat invitaţia. Cuvintele „dar ei n-au vrut să vină" (v. 3) au atins apogeul în momentul răstignirii.

A doua etapă a invitaţiei sugerează vestirea evangheliei către iudeii din cartea Faptelor Apostolilor. Unii au tratat mesajul cu dispreţ. Alţii i-au tratat pe mesageri cu violenţă; cei mai mulţi dintre apostoli au fost martirizaţi.

Regele, pe bună dreptate mâniat pe Israel, şi-a trimis „ostile sale", adică pe împăratul Titus şi legiunile romane, ca să distrugă Ierusalimul şi majoritatea locuitorilor săi, în anul 70 după Cristos. Acestea erau „oştile Sale" în sensul că El s-a folosit de ele ca instrumente ale Sale, prin care să-l pedepsească pe Israel. Oştile erau, oficial, ale Sale, chiar dacă ele nu-L cunoşteau pe El personal.

Acum Israelul este dat la o parte, pe plan naţional, iar evanghelia este vestită Neamurilor, atât celor buni, cât şi celor răi, tuturor categoriilor de oameni, din toate gradele de respectabilitate (Fapte 13:45,46;28:28). Dar realitatea fiecărui individ care vine este pusă la încercare. Omul care nu avea haina de nuntă este cel care mărturiseşte cu buzele că este gata pentru împărăţie, dar care nu a fost niciodată îmbrăcat cu neprihănirea lui Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos (2Corinteni 5:21). În realitate, nu a fost şi nu este nici o scuză pentru omul fără haina de nuntă. După cum remarcă comentatorul biblic Ryrie, pe vremea aceea era obiceiul ca oaspeţilor care nu aveau hainele corespunzătoare să li se pună la dispoziţie asemenea haine. Evident, omul din parabolă nu a profitat de situaţia avantajoasă care i s-a pus la dispoziţie. Fără Cristos, el rămâne mut, când este întrebat cu ce drept are pretenţia să intre în împărăţie (Romani 3:19). Pierzarea lui este întunericul de afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Plânsul sugerează suferinţa din iad. Unii sunt de părere că scrâşnirea dinţilor ar însemna că persoanele respective continuă să-L urască şi să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu chiar şi în iad. În acest caz, se demolează opinia unora, care susţin că flăcările iadului ar exercita un efect purificator asupra celor afectaţi de ele.

Versetul 14 se referă la întreaga parabolă, nu doar la incidentul cu omul lipsit de haina de nuntă. Mulţi sunt chemaţi, adică, chemarea evangheliei este adresată multora. Dar puţini sunt aleşi. Unii resping chemarea şi chiar şi dintre cei care o acceptă se dovedeşte, până la urmă, că unii nu au acceptat-o decât cu gura, în realitate inima lor respingând-o. Toţi cei care răspund la vestea cea bună sunt aleşi. Singurul mod în care poate şti cineva dacă este ales este acela de a vedea ce va face cu Domnul Isus Cristos. După cum se exprimă comentatorul Jennings: „Toţi sunt chemaţi să se bucure de ospăţ, dar nu toţi sunt dispuşi să-şi pună încrederea în Dătătorul, lăsându-L pe acesta să-i îmbrace cu haina corespunzătoare pentru ospăţ."