Când Isus S-a dus în curtea din Templul propriu-zis, preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului L-au întrerupt din predare, pentru a-L întreba cine I-a dat autoritatea de a-i învăţa pe oameni, de a face minuni şi de a curaţi templul. Ei sperau astfel să-L prindă în cursă, indiferent ce răspuns va da. Dacă pretindea că are autoritate de la Sine, ca Fiu al lui Dumnezeu, atunci aveau să-L acuze de blasfemie. Dacă pretindea că are autoritate de la oameni, ei aveau să-L discrediteze. Iar dacă pretindea că are autoritatea de la Dumnezeu, ei aveau să-I conteste această autoritate. Căci ei se considerau pe ei înşişi păzitorii credinţei, profesioniştii, care prin pregătirea lor formală şi faptul că au fost desemnaţi de oameni în funcţia pe care o deţineau, se considerau autorizaţi să conducă viaţa religioasă a poporului. Dar Isus nu avusese parte de nici o educaţie formală şi, bineînţeles, nu se bucura de nici o autorizaţie din partea conducătorilor Israelului. Contestaţia lor reflecta resentimentul manifestat dintotdeauna de profesioniştii în materie de religie, împotriva unor oameni dotaţi cu puterea ungerii divine!