D. Cu privire la iertarea nemărginită (18:21-35)
În acest punct, Petru formulează întrebarea: „de câte ori trebuie să-i ierte el pe un frate care a păcătuit împotriva lui." Probabil el s-a gândit că dă dovadă de multă mărinimie dacă atinge cifra şapte, ca număr maxim de ocazii în care trebuie să-l ierte. Isus i-a răspuns: „nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte." Noi nu trebuie să înţelegem că El ar fi avut în vedere, la propriu, cifra de 490 (de iertări), ci, mai degrabă, El S-a referit, în mod figurat la faptul că trebuie să iertăm „la nesfârşit".
„Bine, bine", va spune cineva, „dar ce rost mai are să urmăreşti pas cu pas toată procedura descrisă mai sus - adică să te duci la el şi să-i vorbeşti între patru ochi, apoi să mai iei alte două persoane cu tine şi apoi să-l duci în faţa bisericii - când ai putea foarte bine să-i ierţi de la bun început?!"
Răspunsul îl găsim în existenţa unor etape ale administrării iertării, după cum urmează:
1. Când un frate greşeşte faţă de mine sau păcătuieşte împotriva mea, eu am datoria să-i iert imediat în inima mea (Efeseni 4:32). Asta mă va elibera de duhul neiertător de amărăciune şi va lăsa ca întreaga chestiune să apese pe umerii săi.
2. Deşi l-am iertat în inima mea, eu nu-i comunic încă faptul că este iertat. Nu ar fi drept să-i administrez iertarea în mod public până când el nu s-a pocăit. Astfel sunt obligat să mă duc la el şi să-l mustru cu dragoste, sperând să-l conving să-şi mărturisească păcatul (Luca 17:3).
3. De îndată ce şi-a cerut iertare şi şi-a mărturisit păcatul, îi spun că este iertat (Luca 17:4).