Intrigaţi de neputinţa lor, ucenicii I-au cerut Domnului, în particular, o explicaţie. Răspunsul Lui a fost foarte direct: necredinţă. Dacă ar fi avut credinţă, măcar cât o sămânţă de muştar (care, după cum se ştie, este cea mai mică dintre seminţe), ar fi putut porunci unui munte să se arunce în mare şi aceasta s-ar fi întâmplat. Desigur, se subînţelege că adevărata credinţă trebuie să se bazeze pe o poruncă sau o făgăduinţă a lui Dumnezeu. Pe când, rostirea unei porunci doar de dragul de a satisface un capriciu personal, sau din dorinţa de afişaj, de a fi senzaţional, nu mai este credinţă, ci nesăbuinţă. Dar dacă Dumnezeu îl va călăuzi pe un credincios într-o anumită direcţie sau va emite o poruncă, creştinul poate avea, în acest caz, toată încrederea că muntele de dificultăţi se va muta din loc. Nimic nu este cu neputinţă celui care crede.