Zelul religios al fariseilor se mărginea la respectarea cu stricteţe a unor forme exterioare şi a unor tradiţii. Sub această mască evlavioasă (care pe oameni îi poate induce în eroare, nu însă şi pe Dumnezeu), fariseii se lăsau conduşi de toate tendinţele inimii lor fireşti. Au ajuns să se sustragă, din zgârcenie, până şi de la cele mai elementare datorii, precum aceea de a se îngriji de nevoile părinţilor lor (v. 5; comp. cu Proverbe 28.24). Întrebarea Domnului din v. 3 răspunde punct cu punct celei puse de farisei în v. 2.Prin tradiţiile lor, aceştia desfiinţau poruncile lui Dumnezeu. Atunci Isus, Cel pentru care aceste porunci erau o desfătare, îi pune pe aceşti ipocriţi în faţa propriilor lor scripturi. Apoi, spre folosul ucenicilor care fuseseră şi ei încurcaţi de cuvintele Lui, Domnul dezvăluie răutatea inimii omeneşti şi falimentul ei total: mâinile pot fi spălate cu grijă, în timp ce inima rămâne murdară. Recunoaştem cât de real este acest inventar înspăimântător al conţinutului inimii omului, al propriilor noastre inimi (v. 19,20), chiar când îl mascăm cu o înfăţişare respectabilă.