Isus s-a adresat plângerii lor ridicole, amintindu-le de un incident din viaţa lui David. Odată, când se afla în exil, împreună cu oamenii lui, s-au dus în pustie şi au mâncat pâinea punerii înainte - cele douăsprezece pâini memoriale, hrană interzisă pentru orice altă persoană decât preoţii. Dar nici David, nici oamenii lui nu erau preoţi şi totuşi Dumnezeu nu le-a imputat niciodată faptul că au consumat pâinea respectivă. De ce? Răspunsul este că legea lui Dumnezeu nu a avut niciodată menirea de a provoca suferinţă credincioşilor Săi. Nu era vina lui David că se afla în exil. Vina o purta naţiunea păcătoasă, care-l respinsese. Dacă i s-ar fi acordat locul ce i se cuvenea, nici el, nici însoţitorii lui n-ar fi fost nevoiţi să mănânce pâinea punerii înainte. Dar, din pricina păcatului care exista în Israel, Dumnezeu a îngăduit un act care, în alte împrejurări, ar fi fost interzis.
Analogia este clară: Domnul Isus a fost Regele de drept al Israelului, dar naţiunea nu a vrut să-L recunoască de Suveran. Dacă I s-ar fi acordat locul ce I se cuvine, adepţii Lui nu ar fi fost nevoiţi să-şi potolească foamea în modul acesta, în ziua de Sabat ori în oricare altă zi din săptămână. Istoria se repeta. Domnul nu Şi-a mustrat ucenicii, deoarece aceştia nu greşiseră cu nimic.