Restul versetelor din acest capitol subliniază necesitatea aplicării disciplinei şi renunţării de sine. Cei care pornesc pe calea adevăratei ucenicii trebuie să se lupte în permanenţă cu dorinţele şi apetiturile lor naturale, căci a le face pe plac acestora ar însemna ruinare spirituală. Pe când, ţinerea lor în frâu aduce biruinţă pe plan spiritual.
Domnul a vorbit despre mână, picior şi ochi, explicând că ar fi mai bine să pierzi oricare din aceste organe, mai degrabă decât să te poticneşti din pricina lui şi să mergi în iad. Nici un sacrificiu nu este prea mare, dacă doreşti cu orice chip să ajungi la ţintă. Mâna ar putea sugera faptele noastre, piciorul umblarea noastră iar ochiul lucrurile pe care le poftim. Acestea sunt principalele noastre puncte de pericol. Dacă nu ne vom ocupa de ele cu toată seriozitatea, vom risca ruinare eternă.
Se poate oare deduce din acest text că un credincios se poate pierde, până la urmă, ajungând să-şi petreacă veşnicia în iad? Luat izolat, acest text ar putea sugera acest lucru. Dar atunci când îl considerăm în lumina celorlalte învăţături clare ale Noului Testament pe această temă, vom conchide că oricine a ajuns în iad nu a fost niciodată un creştin adevărat. E posibil ca cineva să declare că este născut din nou şi chiar să pară a merge pe calea bună, o vreme, dar dacă persoana respectivă continuă în permanenţă să se bălăcească în plăcerile firii vechi, este clar că nu a fost mântuită, că nu s-a întors niciodată la Domnul.