B. Păcatul care nu se iartă (3:20-30)

Revenind de pe muntele pe care i-a chemat pe ucenici; Isus atras în casa unei familii din Galileea. Îndată s-a adunat o mulţime atât de mare, încât El şi ucenicii nu au prididit nici să mănânce. Auzind despre activităţile Domnului, membrii propriei Sale familii au considerat că Şi-a ieşit din minţi şi au încercat să-L ia cu ei. Probabil vor fi considerat o mare ruşine, ca familia lor să aibă în mijlocul ei un fanatic, cuprins de acest zel înflăcărat.

Iată ce scrie comentatorul J.R. Miller în această privinţă:

Singura explicaţie pe care o puteau găsi ei cu privire la zelul Său nestăpânit a fost să-L considere alienat mintal. Tot aşa şi în zilele noastre auzim cum este etichetat la fel câte un urmaş plin de râvnă al lui Cristos, care uită cu desăvârşire de sine, topindu-se de iubire pentru Domnul său. „E nebun", afirmă oamenii, crezând că orice om a cărui religie se înfierbânta, îmbrăcând forma unei fervori neobişnuite, sau a cărui slujire devine mai pătrunsă de devotament - pentru Stăpânul şi învăţătorul decât cea a majorităţii credincioşilor, trebuie neapărat să fie într-o ureche...

Dar dacă asta înseamnă nebunie, atunci e o formă recomandabilă de nebunie. Ce păcat că nu se întâlneşte mai des! Căci dacă ar exista mai multă aşa-zisă „nebunie", n-ar mai muri atâtea suflete nemântuite, chiar în umbra bisericilor noastre; atunci nu ne-ar fi atât de greu să avem misionari dedicaţi şi fondurile necesare pentru a-i trimite să vestească evanghelia în colţurile întunecate ale pământului; iar bisericile noastre nu ar avea atâtea locuri neocupate; nu ar fi atâtea pauze îndelungi în serviciile noastre de rugăciune; nu am asista la lipsa de personal dispus şi calificat să ţină şcoala duminicală. Ce slăvită ar fi situaţia în care toţi creştinii ar fi cuprinşi de un freamăt sfânt, de o neobosită râvnă, cum era învăţătorul sau apostolul Pavel. Este mult mai gravă forma de nebunie prezentă în lumea actuală, care nu se gândeşte deloc la altă lume; care, petrecându-şi tot timpul în mijlocul oamenilor pierduţi, niciodată nu i se face milă de ei, nici nu cugetă la condiţia lor de oameni care se îndreaptă spre pierzare, nici nu depune nici un efort în direcţia mântuirii lor. Este mult mai lesne să ai „un cap şi o inimă rece" şi să nu te preocupi deloc de sufletele care pier; dar noi suntem păzitorii fraţilor noştri şi nici o neîndeplinire a datoriei noastre nu poate fi mai gravă decât aceea, în virtutea căreia, noi nu acordăm nici o importanţă mântuirii lor veşnice.

Prin urmare, întotdeauna se vor găsi oameni din generaţia celui cu adevărat înflăcărat pentru Dumnezeu, care să-l considere „deplasat", „excentric" şi de-a dreptul scrântit la minte. Cu cât vom semăna mai mult cu Cristos, cu atât vom trăi mai intens experienţa dureroasă de a fi neînţeleşi sau greşit interpretaţi de prietenii şi chiar de rudele noastre. Dacă ne hotărâm să ne îmbogăţim, prietenii noştri ne vor ura succes, dar dacă devenim fanatici pentru Isus Cristos, vom fi batjocoriţi de ei.