A. Alegerea celor doisprezece ucenici (3:13-19)

Confruntat cu sarcina evanghelizării lumii, Isus a rânduit doisprezece ucenici. Oamenii nu aveau nici o trăsătură deosebită, care să-i scoată în evidenţă. Doar legătura lor cu Isus le-a conferit măreţia lor. Erau cu toţii oameni tineri. Redăm, mai jos, splendidul comentariu al lui James E. Stewart, referitor la vârsta fragedă a ucenicilor:

Creştinismul a început ca o mişcare de tineret. Din nefericire, acest fapt a fost învăluit în tăcere de arta şi propovăduirea creştină. Dar este absolut cert că grupul iniţial de ucenici a fost format din tineri. Prin urmare, nu trebuie să ne mire că creştinismul a pătruns în lume ca o mişcare a tineretului. Cei mai mulţi dintre ucenici erau încă în prima tinereţe, nedepăşind vârsta de treizeci de ani, când au pornit după Isus. Isus însuşi - şi acest lucru nu trebuie scăpat niciodată din vedere - Şi-a început lucrarea pământească pe când „rouă tinereţii Sale" era încă asupra lui (Psalmul 110:3 - acest psalm a fost aplicat la Isus mai întâi de către El însuşi iar apoi de biserica apostolică). A fost întru totul corect instinctul de mai târziu al creştinilor, care au redat artistic chipul învăţătorului şi stăpânului lor pe zidurile Catacombelor, înfăţişându-L nu ca pe un om bătrân, istovit şi răpus de durere, ci ca un tânăr păstor, care a ieşit în zorii zilei pe dealuri.

Versiunea originală a măreţului imn al lui Isaac Watts a corespuns realităţii:

When I survey the wondrous cross Where the young Prince of Glory died.

(Când privesc crucea minunată, pe care a murit Prinţul tânăr al Slavei, traducere textuală, n.tr.)

Nimeni nu a reuşit încă să înţeleagă inima plină de elan, de veselie şi generozitate, de nobleţe şi speranţă, dar şi ne neaşteptată tristeţe, singurătate, înfricoşătoare visuri şi ascuţite conflicte, de puternice ispite a unei fiinţe omeneşti tinere, aşa cum a înţeles-o Isus. Şi nimeni nu a putut să înţeleagă cu mai multă profunzime decât şi-a dat seama Isus că anii adolescenţei, când încep să iasă din amorţire tot felul de gânduri ciudate, când întreaga fiinţă începe să se deschidă plenar spre viaţă, sunt anii cei mai potriviţi în care să-Şi desfăşoare Dumnezeu lucrarea în viaţa cuiva. Când studiem istoria celor doisprezece ucenici, avem în faţă aventura plină de farmec pe care au trăit-o aceşti tineri. Astfel, vedem cum ei Şi-au urmat conducătorul, păşind pe un drum total necunoscut, fără să-şi fi dat bine seama cine este Acesta, de ce s-au angajat în această aventură sau unde va sfârşi ea. Atraşi însă de magnetismul personalităţii Sale, de farmecul irezistibil al sufletului Său, au păşit pe urmele Sale, chiar atunci când au fost luaţi în râs de prieteni, când au devenit ţinta uneltirilor vrăjmaşilor lor, şi când, în propria lor inimă, s-au născut îndoieli, care îi ispiteau să renunţe la această aventură. Ei au rămas însă alipiţi de El, chiar atunci când le-au fost năruite speranţele omeneşti, din această înfrângere născându-se în ei o mult mai trainică loialitate, câştigându-şi, în cele din urmă, triumfătorul titlu pe care li-l acordă Te Deum-ul „Glorioasa ceată a ucenicilor". Să-i privim, dar, cu luare aminte, căci poate vom putea fi animaţi şi noi de irezistibila lor bucurie spirituală, putând, astfel, păşi şi noi pe urmele lui Isus.

Chemarea celor doisprezece a avut un scop triplu:

(1) ca ei să fie cu El;

(2) ca El să-i poată trimite să predice; şi

(3) ca ei să poată avea puterea de a vindeca boli şi de a scoate demoni.

Mai întâi însă se impunea un curs de calificare, în cadrul căruia ei să poată fi instruiţi cu privire la predicarea în public. Găsim aici principiul care stă la temelia slujirii publice. Noi trebuie să petrecem timp cu El, înainte de a ieşi în lume, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu.

În al doilea rând, ei au fost trimişi să predice. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu - metoda lor esenţială de evanghelizare - trebuie să ocupe un loc central în activitatea noastră. Nimic nu are voie să pună această acţiune pe planul doi în lucrarea noastră.

Şi, în final, ei au fost dotaţi cu putere supranaturală. Scoaterea demonilor avea să le ateste oamenilor faptul că Dumnezeu vorbea prin intermediul apostolilor. În contextul în care nu se redactase încă textul integral al Bibliei, minunile erau acelea care îi acreditau pe ucenici ca trimişi ai lui Dumnezeu. În schimb, astăzi oamenii au acces la Cuvântul lui Dumnezeu integral şi, prin urmare, au datoria de a-l crede fără ca acesta să trebuiască să fie însoţit de dovada minunilor.