Sosise acum clipa să se suie la Ierusalim. Pentru Domnul Isus asta însemna întristarea şi suferinţa din Ghetsimane, ruşinea şi agonia crucii.
Ce emoţii îl animau în acele clipe? Oare nu le putem deduce din cuvintele: „Şi Isus mergea înaintea lor"? Putem desprinde din ele: hotărârea de a face voia lui Dumnezeu, în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la preţul extraordinar de ridicat al acestei ascultări. Apoi singurătate - El mergea înaintea ucenicilor, nu păşea alături de ei. Dar ele mai relevă şi bucurie - acea bucurie profundă, statornicită de a fi în voia lui Dumnezeu, anticiparea plină de fericire a gloriei care avea să urmeze, bucuria de a o răscumpăra pentru Sine pe mireasă. Pentru bucuria care i-a fost pusă înainte, El a îndurat crucea, dispreţuind ruşinea.
Privindu-L cum păşeşte în avangardă, şi noi suntem umpluţi de uimire. Liderul nostru neînfricat, Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, slăvitul nostru Stăpân, Prinţ divin! Erdman scrie:
Să ne oprim o clipă, pentru a privi chipul şi trupul acela: Fiul lui Dumnezeu, păşind fără şovăire către Cruce! Oare nu ne va trezi aceasta la noi culmi de eroism, păşind şi noi pe urmele Sale? Nu va aprinde în noi flacăra unei iubiri şi mai fierbinţi, văzând cu câtă dăruire S-a învoit să moară pentru noi? Şi nu ne minunam şi cutremurăm în faţa semnificaţiei şi tainei (de nepătruns) a acelei morţi?
Cei care veneau în urma Lui se temeau. Ei ştiau că liderii religioşi de la Ierusalim erau hotărâţi să-L piardă cu orice preţ.