Asta i-a determinat pe ucenici să se întrebe „Cine mai poate atunci să fie mântuit?" Ca evrei, care trăiau sub lege, pe bună dreptate ei considerau bogăţiile ca un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu. Conform prevederilor codului mozaic, Dumnezeu făgăduia prosperitate tuturor celor care ascultau de El. Ucenicii au raţionat, prin urmare, că, dacă un om bogat nu poate intra în împărăţie, atunci nici alţii nu vor putea intra. Isus a răspuns că ceea ce e cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu.
Ce concluzie vom desprinde din acest pasaj?
Mai întâi, că este extraordinar de greu pentru bogaţi să fie mântuiţi (v. 23), întrucât aceşti oameni tind să iubească bogăţiile lor mai mult decât pe Dumnezeu. Mai degrabă vor renunţa la Dumnezeu, decât la banii lor. Ei îşi pun încrederea în bogăţii, mai degrabă decât în Domnul. Or, atâta timp cât persistă acestei condiţii, ei nu pot fi mântuiţi.
Da, e adevărat că în Vechiul Testament bogăţiile erau un semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu. Dar acest lucru s-a schimbat acum. În loc să marcheze binecuvântarea Domnului, bogăţiile sunt un mijloc de a supune la probă devotamentul unui om. O cămilă ar putea trece prin urechea unui ac mai uşor decât ar putea intra un om bogat pe uşa împărăţiei. Omeneşte vorbind, un om bogat pur şi simplu nu poate fi mântuit. Cineva ar putea obiecta în acest punct, că, omeneşte vorbind, nimeni nu poate fi mântuit. Aşa este! Dar această afirmaţie este cu atât mai valabilă în cazul unui om bogat, deoarece acesta este confruntat cu obstacole necunoscute celui sărac. Zeul Mamona (sau zeul banilor, n.tr.) trebuie smuls de pe tronul inimii sale iar el trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un sărac. Omeneşte este cu neputinţă a efectua această schimbare. Numai Dumnezeu o poate realiza.
Creştinii care îşi adună comori pe pământ în general plătesc pentru neascultarea lor în vieţile copiilor lor. Foarte puţini copii din asemenea familii înaintează frumos pe cărarea slujirii Domnului.