Mantaua apostolului Pavel

„Când vii, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pergamentele" (2 Timotei 4.13).

Aceasta a fost ultima re comandare a marelui apostol Pavel, prizonier, către copilul său Timotei, referitor la împrejurările în care se găsea. Sunt numai câteva cuvinte, care par că nu ar avea nici o importantă, dar, în mod sigur, nu fără motiv ne-au fost ele păstrate, deşi teologia modernă declară că este imposibil să considerăm asemenea cuvinte ca fiind inspirate şi date de Dumnezeu.

Pentru credinciosul simplu merită efortul să se oprească şi să caute semnificaţia acestor expresii care par să nu fi avut valoare decât pentru momentul de atunci. Ele au o putere de înţelegere cu totul neaşteptată, o profunzime şi o plinătate care arată valoarea lor pentru toate timpurile.

Mantaua şi cărţile apostolului Pavel pot să ne dea nenumărate învăţături utile pentru ziua de acum.

Să aruncăm o privire atât asupra circumstanţelor în care se găsea acest credincios servitor al lui Dumnezeu, cât şi asupra stării lucrării Domnului în acele zile.

Drumul şi serviciul „vasului ales", pe care Domnul îl chemase într-un mod atât de deosebit ca să-I poarte Numele „înaintea națiunilor şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israel" (Fapte 9.15) ajungea la sfârşit.

Citind cea de-a doua epistolă a lui Timotei, observăm că un gând serios şi solemn se odihnea pe sufletul apostolului. EI verifica adevărul acestui cuvânt, că un servitor nu este mai mare decât stăpânul său. Era tratat precum „gunoaiele" acestei lumi, iar în curând trebuia să părăsească acest pământ, pentru a fi pentru totdeauna lângă Domnul Isus, în paradisul lui Dumnezeu. Duhul său este umplut cu „împărăţia cerească", unde cununa este gata pentru el, atunci când lupta va lua sfârşit.

Pavel era singur. Omul altădată atât de preţuit şi de considerat, care învăţase la picioarele lui Gamaliel (ceea ce era un privilegiu), renunţase la tot datorită superiorităţii Domnului Isus Hristos, considerând toate lucrurile ca pe o pierdere şi ca pe nişte gunoaie. A devenit sărac în tot ceea ce lumea considera lucruri bune; a îndurat foame şi sete, frig şi goliciune, ruşine şi persecuţie pe urma Mântuitorului; şi acum, la sfârşitul vieţii, la poarta patriei sale, îl găsim din nou în sărăcie. Cererea mantalei şi îndemnul de a veni înainte de iarnă, când ar fi avut probabil o nevoie deosebită de această îmbrăcăminte, pare că face aluzie la deznodământul său.

Totuşi, cu toată situaţia sa tristă, nici un cuvânt de nemulţumire nu-i scapă prin pana lui; ceea ce i s-a întâmplat nu era pentru el nimic necunoscut, nimic neobişnuit; niciodată n-a contat că va găsi pe pământ o poziţie plăcută. La sfârşitul primei sale scrisori, trimisă cu puţin înaintea celei de-a doua, el spune: „Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig. Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea. Dar, având; hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu acestea" (1 Timotei 6.6-7).

Poate că apostolul avea nevoie în acest moment de mantaua sa, de aceea o cerea. În orice caz, el nu numai i-a învăţat şi îndemnat pe alţii, ci, ca un adevărat exemplu pentru turma Domnului Hristos, a trăit ceea ce predica şi ceea ce îndemna. Prin nici un cuvânt nu arată că ar dori o schimbare a situaţiei sale.

El nu numeşte decât mantaua, cărţile şi pergamentele; dorinţele sale personale nu merg mai departe. Noi nu ştim dacă Timotei a putut să împlinească comisionul iubitului său tată în Domnul Hristos; în acest caz, succesiunea marelui apostol al naţiunilor n-ar fi constat probabil decât în aceste obiecte. Ca şi cu privire la Domnul Isus, lumea n-a avut mare lucru să-şi împartă la moartea sa.

Mantaua lui Pavel, îmbrăcămintea lui de pelerin, nu ne aminteşte oare de apostolul care o purta? „Căutaţi cele de sus, unde este Hristos şezând" şi „ Gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ" (Coloseni 3.1-2).

Domnul nu găsea bine să elibereze pe apostolul său din închisoare, cum făcuse altădată pentru Petru, sau să-i procure eliberarea, cum a făcut nu numai o dată pentru alţii; dar l-a făcut să verifice că „ bunătatea Ta este mai bună decât viaţa" (Psalmul 63.3). În timp ce toţi l-au părăsit, Domnul a stat lângă el şi l-a salvat din gura leului.

* * *

Se găseau atunci mulţi credincioşi care aveau despre lucrurile pământeşti alte gânduri decât Pavel. Pentru un mare număr dintre ei, cărarea apostolului era prea îngustă şi prea aspră; ei ar fi vrut s-o facă mai largă şi mai comodă. Cuvintele apostolului o dovedesc. Aceia se străpungeau ei înşişi cu multe dureri; dar Pavel, mergând pe calea cea veche, era apărat. Dima, care a fost înainte un tovarăş de lucru al apostolului, a iubit lumea de acum şi l-a abandonat pe Pavel. Toţi cei care erau în Asia s-au întors de la el. Nu era nimic la credinciosul servitor al Domnului Isus care să fie atrăgător pentru inima naturală sau plăcut pentru carne. Un creştinism care a dat deoparte hainele de pelerin şi chemarea cerească pare omului natural mult mai plăcut şi de dorit.

Toate aceste lucruri ar fi fost foarte indicate să-l facă nenorocit pe un alt om decât pe apostolul Pavel, Dar fericirea lui nu depindea de unirea lui cu credincioşii, oricât de mare preţ ar fi avut lucrul acesta în ochii săi; el nu depindea mai mult de lucrarea şi de slujba lui, cu toate că desigur amândouă acestea au contribuit la bucuria şi la răcorirea lui. Fericirea lui era în afara tuturor acestor lucruri, era în mâinile Aceluia în „care nu este schimbare sau umbră de mutare " (Iacov 1.17).

El era convins că Dumnezeu „poate să păzească ce l-am încredinţat pentru ziua aceea" (2 Timotei 1.12). El mergea înainte, cu ochii permanent fixaţi asupra scopului. Domnul şi lucrurile din cer umpleau inima sa şi radiau o strălucire mereu mai mare, pe măsură ce se apropia de sfârşit. De aceea dorea el să aibă, pentru timpul cât îi mai rămânea, cărţile şi pergamentele pe care le lăsase la Carp, la Troa (posibil înainte de cea de-a doua captivitate). Ce anume conţineau aceste cărţi şi aceste pergamente nu ni se spune. Erau, poate, copii ale scrisorilor sale. Nu ştim, dar desigur că nu ne vom înşela admiţând că aceste hârtii erau în legătură cu căutările din Scriptura şi cu toată lucrarea sa.

Mantaua şi cărţile apostolului vorbesc într-un limbaj clar pentru zilele noastre. Nu sunt oare în mijlocul sfinţilor multe preocupări lumeşti şi umblare după bunuri pământeşti, cu toate că se adună în fiecare duminică la masa Domnului şi fac publică profesiunea de a aparţine Domnului Isus, de a considera această lume ca pe un pustiu şi de a aştepta revenirea Domnului şi Mântuitorului lor? Vai, viaţa practică acasă şi în afară desminte din plin această profesiune. Poate că nu vor fi păcate grosolane, înclinaţii vădit rele care rod şi care distrug viaţa interioară. Ceea ce atât de des întristează şi stinge Duhul Sfânt din zilele noastre este duhul monden, sensul carnal, în diferitele sale manifestări.

Câţi copii ai lui Dumnezeu merg copleşiţi şi nemulţumiţi de faptul că nu reuşesc să-şi realizeze dorinţele lor carnale! „Alţii reuşesc", spun ei, „cât despre mine, totdeauna am ghinion". Se aud prea des asemenea vorbiri şi chiar mai rău. Duhul de nemulţumire a pus stăpânire pe inimă. Dorinţa şi dezbinarea în legătură cu fleacuri se văd şi în amiliile celor care sunt sfinţi, străini şi călători!

Mulţi se plâng şi murmură că nu pot să-şi mobileze locuinţele sau să se îmbrace cum ar vrea, ca să fie deasupra altora. Câte inutilităţi de ornamente, de modă sau de alte lucruri de felul acesta se procură cu bani câştigaţi greu sau chiar împrumutaţi, pentru a asculta de vanitatea sau de cochetăria sa! Şi în viaţa de afaceri, cum se aleargă pentru a-şi mări averea sau bunurile, la fel ca cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi care gândesc că „eterne le sunt casele, locuinţele lor din generaţie în generaţie..." (Psalmul 49.11).

Câţi servitori şi câte servitoare de comercianţi credincioşi gem cu stăpânii lor responsabili sub apăsătoarea povară pământească şi suferă în trupul şi sufletul lor, în loc să îi aibă drept ghid! Câte certuri între credincioşi şi oamenii din lume şi chiar între fraţi! Câte procese care nu sunt oprite decât prin serioasele încurajări ale fraţilor, obligaţi să intervină! Sigur, starea exterioară a multor credincioşi nu corespunde cu tabloul pe care ni-I dă Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la viaţa şi umblarea copiilor lui Dumnezeu.

Domnul să lumineze ochii noştri ai tuturor şi să trezească serios conştiinţa noastră. În adevăr, efortul crescând de a-şi mări bunăstarea în această lume este în contradicţie cu mantaua apostolului Pavel; şi ce spunem când se vede ce mijloace suspecte sau direct condamnabile se folosesc pentru a atinge scopul dorit? Această tendinţă este însoţită de cele mai multe ori de un ton lumesc acasă, iar educaţia copiilor se face în sens contrar creştinismului. În loc să îndrepţi spiritul tinereţii spre lucrurile eterne şi să trezeşti în inimile lor dorinţa de a duce - înainte de toate - o viaţă care-L onorează pe Domnul, se vorbeşte şi se procedează ca şi cum bogăţia şi o carieră pământească sau reuşita în această lume sunt mai de dorit şi mai importante.

Se pare câteodată că s-ar dori să-i ferim pe copii de experienţa că „cel drept va trăi prin credinţă" (Romani 1.17).

Concluzia relaţiilor de afaceri şi în mod deosebit - cele privind căsătoria, acceptarea locurilor de angajare în serviciu, devin cu uşurinţă în asemenea împrejurări ocazii de a dezonora Numele Domnului şi de a face conştiinţa rea. Da, mantaua apostolului, haina lui de pelerin, aruncă asupra tuturor acestora o minunată lumină şi ne umileşte profund.

Să putem să ţinem minte că suntem şi trebuie să ne arătăm „oameni ai lui Dumnezeu" în această lume. „Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului; luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa eternă" (1 Timotei 6.11-12). Trebuie o atitudine sfântă, credincioşie şi hotărâre de inimă. Un duh împărţit şi starea de căldicel sunt neplăcute înaintea lui Dumnezeu. Fugi - urmăreşte - luptă - apucă! Aceste cuvinte nu permit nici o neglijenţă şi nici o înclinaţie spre lume.

Să mergem mai departe, afirmând că multe daruri şi multe lucrări nu ajung să se desfăşoare sau să se exercite, pentru că cei care le posedă nu mai sunt capabili, lăsându-se învăluiţi de lucrurile lumii şi de ocupaţiile vieţii. Fără îndoială, Dumnezeu vrea ca noi să împlinim cu credincioşie obligaţiile pământeşti şi să fim atenţi faţă de mersul îndatoririlor noastre.

Tot astfel, este un mare har dacă Dumnezeu binecuvântează şi-mi dă reuşită. Dar a fi fidel în chemarea mea şi a vrea să mă îmbogăţesc şi să devin mare în această lume sunt două lucruri foarte diferite. Prin ce dureroase experienţe trebuie să-i treacă Dumnezeu pe ai Săi după ani de eforturi susţinute pentru a le ameliora situaţia! Pentru că El este credincios şi nu poate să Se renege pe El însuşi! Lacrimile care curg şi amarele reproşuri pe care şi le face omul în mod deschis, pe faţă, nu pot să şteargă ceea ce au produs atitudinea lumească, dragostea de bani şi necredincioşia faţă de Dumnezeu.

În asemenea împrejurări este încă un mare har că Dumnezeu îi opreşte pe ai Săi, că în mila Sa le deschide ochii asupra căilor lor şi îi face să recunoască deşertăciunea acestei lumi: da, când căutarea comuniunii intime cu Dumnezeu, care a fost atât de mult timp neglijată, se trezeşte în sfârşit.

Oh! Ce aspru este jugul, ce grea este povara care se impune celor care, nemaiaparţinând acestei lumi, se întorc la robia lor; ei care, fiind la uşa patriei eterne, se îndrăgostesc din nou de secolul de acum ...

Dar, va obiecta poate cititorul, acest caz nu este general printre credincioşi; împrejurările pe care le descrieţi nu sunt decât excepţii. Într-adevăr, Dumnezeu să fie lăudat! Nu este aşa cu toţi copiii lui Dumnezeu, dar aceste excepţii nu sunt atât de rare cum ar putea să-şi imagineze cititorul. În afară de aceasta, toţi suntem în pericol de a fi afectaţi de duhul secolului de acum; mai mult, noi nu putem să ne despărţim de fraţii noştri în credinţă, aşa cum Daniel altădată nu putea să se despartă de poporul său.

Între mădularele trupului Domnului Hristos este o unitate indestructibilă. Nu se simte oare toată familia atinsă şi într-un anumit fel răspunzătoare când un singur fiu sau o fiică umblă pe căi rele? Daniel nu a luat parte la păcatele părinţilor săi; dar se simţea vinovat împreună cu ei şi spunea: „ noi am păcătuit!"

Se impune totodată să recunoaştem în mod cinstit şi cu umilinţă partea noastră de vină şi să ne solidarizăm înaintea lui Dumnezeu, fiecare personal, cu tristele circumstanţe care ne înconjoară, mergând drept înaintea Lui. Şi vom face aceasta cu atât mai mult dacă, pe de o parte, veghem asupra noastră înşine şi, pe de altă parte, îi vom considera pe fraţii noştri de credinţă cu ochiul lui Dumnezeu şi după gândurile Lui.

* * *

Cărţile şi pergamentele apostolului au şi ele un ecou pentru noi. În Asia Mică, unde toţi s-au abătut de la Pavel, ele puteau exact pentru acest motiv să-şi fi pierdut valoarea şi importanţa pe care o avuseseră. Am spus mai înainte că nu ştim ce conţineau, dar ştim că ceea ce conţineau era în perfect acord cu învăţăturile şi cu gândurile apostolului.

Dumnezeu ne-a dat şi cărţi şi scrieri care ne fac cunoscut adevărul Său şi sunt utile omului interior. Mai întâi, apreciem noi oare aşa cum ar trebui Cuvântul Său - Vechiul şi Noul Testament? Spunem noi precum psalmistul: „De aceea iubesc poruncile Tale mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat" (Psalmul 119.27)? „Cuvintele Tale au fost găsite, şi eu le-am mâncat; şi cuvântul Tău a fost pentru mine veselia şi bucuria inimii mele! Pentru că Numele Tău este chemat peste mine, Doamne Dumnezeul oştirilor!" (Ieremia 15.16).

În afară de aceasta, am primit scrieri bune şi preţioase care ne explică acest Cuvânt şi care, date sub influenţa rugăciunii, ne introduc în adevărurile Scripturii, destinate să ne ajute în drumul nostru. Le preţuim, le folosim cu o inimă recunoscătoare ca fiind date de Domnul, care este credincios şi plin de dragoste faţă de noi?

Mulţi pot să răspundă la această întrebare printr-un bucuros da! Dar în general este oare cazul?

Nu sunt multe cărţi şi publicaţii periodice, de cu totul alt gen, preferate acestor lecturi? Nu au devenit ziarele indispensabile multor credincioşi? Nu gândesc ei adesea că evenimentele zilei trebuie să fie urmărite cu grijă şi că trebuie să fie la curent cu politica? Vai! Când un credincios este zelos pentru această hrană, foamea pentru pâinea din cer se micşorează rapid, inima se usucă şi sufletul se atrofiază.

Domnul i-a spus într-o zi lui Iosua: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze din gura ta şi să cugeti asupra ei zi şi noapte, ca să iei seama să faci tot ce este scris în ea; pentru că atunci vei avea reuşită în căile tale şi atunci vei prospera" (losua 1.8).

Ceea ce în zilele din vechime era condiţia reuşitei şi a prosperităţii are cu atât mai multă valoare astăzi, pentru că Dumnezeu Tatăl ne-a revelat toată inima Sa şi ne-a făcut să pătrundem în cele mai secrete gânduri, în tot adevărul.

Să nu uităm nici faptul că în mijlocul ruinei bisericii profesante, nouă ne este încredinţată o mărturie pe care trebuie să o ţinem în cinste prin cuvintele şi scrierile noastre, confirmând-o printr-un mers în lumină, despărţit de lume, cu caracterul ei nelegiuit sau religios.

Să ne ajute Dumnezeu să nu ne punem lumina noastră sub obrocul activităţii pământeşti şi să nu adormim pe patul de odihnă al confortului carnal, ci să facem să strălucească lumina noastră în aşa fel ca toţi aceia care intră în casă să o vadă! Să ne ajute să fim vigilenţi, ca să nu fie forţat să ne ia sfeşnicul din locul lui. Să acorde înainte de toate servitorilor Săi, pe care i-a chemat în lucrarea Sa ca evanglielişti, pastori sau învăţători, să meargă înainte fără să se teamă de oameni şi fără să caute să le placă, ci ca modele ale turmei în toată umilinţa şi smerirea duhului, dar şi în tot adevărul şi credincioşia!

Domnul ne-a vorbit foarte serios în aceste timpuri din urmă, retrăgând la El lucrători dotaţi şi binecuvântaţi şi ne vorbeşte zilnic prin lipsa servitorilor fideli şi devotaţi în via Sa. EI i-a întrebat într-o zi pe ucenici, după ce i-a învăţat multe lucruri: „«Aţi înţeles toate acestea?» Ei îi spun: «Da, Doamne!»" (Matei 13.51), dar nu a fost aşa. Dar cu noi, cum este?

Am înţeles şi am pus noi la inimă ceea ce vrea să ne spună? Am recunoscut şi mărturisit durerea noastră? Numai în acest fel poate ea să fie radical vindecată!