Dacă fariseii ar fi fost de faţă la botezul făcut de Ioan, atunci n-ar mai fi avut nevoie să-L întrebe pe Domnul cu ce autoritate făcea „acestea“ (vezi cap. 7.30). Dumnezeu Îl desemnase acolo în mod solemn pe Fiul Său preaiubit şi-L îmbrăcase cu putere pentru slujba Sa (cap. 3.22). De altfel, tot ceea ce Isus făcea sau vorbea nu ne arăta oare cu claritate că Tatăl era Cel care Îl trimisese? (Ioan 12.49,50).Domnul le dă acestor oameni de rea-credinţă încă o ocazie de a se recunoaşte în parabola viticultorilor celor răi. Refuzând să-I dea lui Dumnezeu rodul ascultării, Israel i-a dispreţuit, i-a bătut şi uneori i-a ucis pe mesagerii şi pe profeţii Lui (2 Cronici 36.15), iar când dragostea lui Dumnezeu li L-a trimis pe propriul Său Fiu, ei nu s-au sfiit să-L scoată „afară din vie“ şi să-L omoare (v. 15). Domnul însă enumeră consecinţele cumplite ale acestei ultime crime: Dumnezeu va face să piară acest popor rău. El va încredinţa altora (luaţi dintre naţiuni) grija de a purta roade pentru El. De asemenea, dacă din templul pământesc nu va mai rămâne piatră pe piatră (cap. 19.44; 21.5,6), Hristos, „piatra pe care au lepădat-o ziditorii“ (v. 17; Psalmul 118.22), prin înviere, va deveni temelia preţioasă a casei spirituale şi cereşti, care este Adunarea (citiţi 1 Petru 2.4…).