Adevărul acesta al deosebirii şi totodată al unirii Capului cu mădularele, ne duce, în chip firesc, la partea a treia, anume la puterea Duhului Sfânt. Să vedem ce se petrece după ungerea lui Aaron până la ungerea fiilor lui. Sângele este vărsat, grăsimea mistuită pe altar şi pieptul legănat într-o parte şi într-alta înaintea Domnului. Cu alte cuvinte, jertfa a fost adusă, mirosul plăcut s-a suit până la Dumnezeu, şi Acela care a adus-o S-a înălţat, în puterea învierii, şi şi-a luat locul acolo sus. Toate acestea se petrec între ungerea Capului şi ungerea mădularelor. Să citim mai întâi cu privire la Aaron: „A pus tunica pe Aaron, l-a încins cu brâul, l-a îmbrăcat cu mantia, şi a pus pe el efodul, pe care l-a strâns cu brâul efodului cu care l-a îmbrăcat. I-a pus pieptarul, şi a pus în pieptar Urim şi Tumim. I-a pus mitra pe cap, iar pe partea dinainte a mitrei a aşezat placa de aur, cununa împărătească sfântă, cum poruncise lui Moise Domnul. Moise a luat untdelemnul pentru ungere, a uns sfântul locaş şi toate lucrurile care erau în el, şi le-a sfinţit. A stropit cu el altarul şi toate uneltele lui, şi ligheanul cu piciorul lui ca sa le sfinţească. Din untdelemnul pentru ungere a turnat pe capul lui Aaron, şi l-a uns, ca să-l sfinţească” (Cap. 8.7-12).
Avem aici numai pe Aaron. Untdelemnul pentru ungere a fost vărsat pe capul lui ca şi pe toate uneltele sfântului locaş. Tot poporul poate să vadă cum se îmbracă marele preot cu hainele de slujbă, cu mitra, şi cum, după aceea, primeşte ungerea; şi nu numai atât, dar pe măsură ce fiecare parte a veşmântului era pusă, pe când se îndeplinea fiecare lucrare, se putea vedea că totul se întemeia pe Cuvântul lui Dumnezeu. Nimic nu era aici nedesluşit, nimic nu era lăsat la bunul plac al omului. Totul era hotărât de Dumnezeu. Toate nevoile lui Israel îşi găseau împăcarea aici, în aşa fel că se putea spune: „Iată ce a poruncit Domnul să se facă”.
Astfel ungerea lui Aaron singur, mai înainte de vărsarea sângelui, închipuie pe Cristos, care, mai înainte de a se fi jertfit pe El Însuşi pe cruce, era cu totul singur. Nu putea fi legătură între El şi ai Lui, decât pe temeiul morţii şi al învierii. Acest adevăr, de cea mai mare însemnătate, a mai fost amintit şi desfăşurat, în oarecare măsură, când s-a vorbit despre jertfă, dar el capătă o deosebită putere când îl vedem înfăţişat aşa de limpede în legătură cu slujba de mare preot. Fără vărsare de sânge nu era iertare, jertfa nu era deplină. De asemenea, fără vărsare de sânge, Aaron şi fiii săi nu puteau fi unşi laolaltă. Cititorule, nu trece peste acest fapt, care, fii încredinţat, e vrednic de cea mai mare luare aminte. Să ne păzim întotdeauna să nu trecem cu uşurătate peste vreun lucru cât de mic al rânduielilor din Levitic; că fiecare din ele are un glas şi o însemnare anume şi cel care a descoperit şi a desfăşurat aceste rânduieli poate să lămurească inimii şi minţii şi ce însemnează ele.