Leviticul 8:1-3 (C. H. Mackintosh)

Ajungem acum la preoţie: slujba de jertfitor. Jertfa şi preoţia sunt strâns legale între ele. Păcătosul are nevoie de jertfă; credinciosul are nevoie de preoţie. Găsim şi una şi alta în Cristos care, după ce S-a dat pe Sine însuşi lui Dumnezeu ca jertfă fără cusur, a intrat în slujba Sa de preot, în locaşul sfânt în cer. N-avem nevoie de nici o altă jertfă, de nici un alt preot. Isus este de ajuns. Orice lucrare a Lui este desăvârşită, după cum El însuşi este desăvârşit. Când Îl vedem ca jertfa, ştim că avem în El tot ce putea să fie o jertfă desăvârşită; şi când îl vedem ca preot, ştim că toate slujbele preoţiei sunt îndeplinite de El în chip desăvârşit. Ca jertfă, El aduce pe cel credincios în legătură cu Dumnezeu; şi ca preot, îl ţine necurmat în faţa lui Dumnezeu. Preoţia este pentru aceia care au legătură cu Dumnezeu. Ca păcătoşi din fire, ne apropiem de Dumnezeu prin sângele lui Cristos; suntem înaintea Lui ca roade ale lucrării Sale. Ne-a ridicat păcatele ca să putem fi, spre lauda numelui Său, martori despre ceea ce poate să facă El prin moartea şi învierea Sa.

Dar, cu toate că suntem atât de desăvârşit sloboziţi de orice ar fi împotriva noastră, cu toate că suntem pe deplin primiţi în Prea iubitul nostru, cu toate că suntem desăvârşiţi în Cristos, cu toate că suntem atât de sus ridicaţi, totuşi câtă vreme trăim pe pământ, suntem nişte sărmane făpturi slabe, întotdeauna porniţi să ne rătăcim, gata să cădem în primejdie să fim ispitiţi şi să cădem în laţuri. De aceea avem nevoie de slujba neîncetată a „Marelui Preot”, a cărui stare de faţă în locaşul sfânt de sus, ne ţine în locul şi în legătura în care suntem, prin har. „El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi”(Evrei 7. 25). N-am putea să stăm o clipă în picioare, aici pe pământ, dacă El n-ar fi viu pentru noi, sus în cer. „Pentru că Eu trăiesc, voi, de-asemenea, trăiţi”. „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5. 10). „Moartea” şi „viaţa” sunt legate una de alta în economia harului. Dar, luaţi seama că viaţa vine după moarte. În stihul acesta, apostolul vorbeşte despre viaţa lui Cristos cel înviat din morţi, iar nu despre viaţa Sa de aici de pe pământ. Deosebirea aceasta este vrednică de luarea aminte a cititorului. Viaţa Domnului nostru Isus pe pământ era nespus de scumpă, fără îndoială, dar în ea nu este vorba de slujba Lui de preot (jertfitor), pentru că nu împlinise lucrarea de răscumpărare. Nu se putea altfel, pentru că „este vădit că Domnul nostru a ieşit din Iuda, seminţie, despre care Moise n-a zis nimic cu privire la preoţie” (Evr. 7. 14). „Orice mare preot este pus să aducă lui Dumnezeu daruri şi jertfe. De aceea era de trebuinţă ca şi celălalt Mare Preot să aibă ceva de adus. Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după lege”(Evr. 8. 3-4). „Dar Cristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică… Căci Cristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”(Evr. 9. 11,12,24).

În cer, nu pe pământ, este locaşul sfânt în care slujeşte Cristos ca preot; şi a intrat acolo când S-a dat pe Sine însuşi lui Dumnezeu ca jertfă fără pată. El n-a intrat niciodată în Templul pământesc, ca preot. El se suia adesea la Templu (Noul Testament deosebeşte foarte lămurit Templul (naos), casa însă, care se împărţea în locul sfânt, unde intrau preoţii în fiecare zi ca să slujească acolo (Luca 1. 9), şi în locul prea sfânt, unde intra numai marele preot, odată pe an, în ziua ispăşirii (Evr. 9. 7), de curtea şi casele dimprejurul Templului (Mat. 21.23; Fapte 3.1-3 etc. ) Ţinând seama de această, deosebire, ceea ce ar trebui să facă toţi cei ce traduc Biblia, vedem că Domnul Isus n-a intrat niciodată in casa însăşi (naos) pentru că El nu era preot după lege) ca să înveţe, dar niciodată nu s-a suit ca să jertfească. Nimeni n-a fost aşezat de Dumnezeu ca să îndeplinească slujba preoţiei, afară de Aaron şi fiii lui. „Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot”. Lucrul acesta este de mare însemnătate, mai ales în legătura cu preoţia. Cerul este locul, şi răscumpărarea temelia preoţiei lui Cristos. Nu mai este preoţie şi nici preoţi pe pământ, decât numai în înţelesul că toţi credincioşii sunt preoţi (1 Petru 2. 5). Dacă un om nu poate să arate că se coboară din Aaron, dacă nu poate să arate că neamul său îşi are începutul în Aaron, n-are nici un drept să îndeplinească slujba de preot. Se spune că este o preoţie moştenită, de la apostoli, de unii oameni. Preoţia aceea însă, n-are nici o temelie şi nici un rost, pentru ca apostolii, ei înşişi, nu erau preoţi, decât numai în înţelesul pe care îl vom arata acum. Mădularul cel mai slab din casa credinţei este tot aşa de bine preot ca şi apostolul Petru. Este un preot duhovnicesc; aduce jertfă duhovnicească; este îmbrăcat în veşminte duhovniceşti „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos”(1 Petru 2. 5). „Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de lauda, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia; căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Ii plac”(Evrei 13. 15-16).

Dacă cineva care se coboară din neamul lui Aaron s-ar întoarce la Cristos, ar intra într-o slujbă preoţeasca în totul deosebită de aceea pe care o avea. Versetele acestea ne înfăţişează două mari feluri de jertfe, pe care preotul, prin har, are dreptul să le aducă: jertfa de laudă către Dumnezeu şi jertfa de binefacere faţă de oameni. Preotul duhovnicesc stă cu o mână ridicată spre Dumnezeu, aducându-i mirosul laudelor şi mulţumirilor; şi cu cealaltă, larg deschisă, ca să aline pe cei necăjiţi şi săraci. Dacă creştinii ar înţelege mai bine lucrurile acestea, ar fi mult mai înălţaţi, pentru ca inima lor ar fi mai mult îndreptată spre izvorul oricărui lucru care înalţă. Legătura strânsă cu Dumnezeu înalţă pe credincios şi îi deschide inima faţă de nevoile semenilor lui. Dar, dimpotrivă, dacă cel credincios stă departe de Dumnezeu, inima lui se va închide şi va lâncezi tot mai mult. Legătura de aproape cu Dumnezeu este singurul leac împotriva pornirilor josnice şi iubirii de sine a firii vechi.

După ce am privit preoţia sub cele două înfăţişări ale ei, să vedem acum cuprinsul capitolelor 8 şi 9 din Levitic. „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Ia pe Aaron şi pe fiii lui împreună cu el, veşmintele, untdelemnul pentru ungere, viţelul pentru jertfa de ispăşire, cei doi berbeci şi coşul cu azimile, şi cheamă toată adunarea la uşa cortului întâlnirii”. Moise a făcut cum îi poruncise Domnul; şi adunarea s-a strâns la uşa cortului întâlnirii”. Aici ni se descopere un har deosebit. Toată adunarea era chemată la uşa cortului întâlnirii, ca să vadă pe acela care avea să îngrijească de nevoile lor cele mai însemnate.

Capitolele 28, 29 din Exod ne arată acelaşi adevăr, când se vorbeşte despre veşmintele şi jertfele preoţeşti; dar, în Levitic, adunarea este chemată la uşa cortului întâlnirii, şi i se îngăduie să urmărească cu ochii fiecare amănunt el slujbei de sfinţire. Mădularul cel mai umil al adunării îşi avea şi el aici locul lui. Fiecare, cel de pe urmă, ca şi cel dintâi, putea să privească pe marele preot, jertfa pe care o aducea şi veşmintele pe care le purta el. Fiecare îşi avea nevoile lui deosebite, şi Dumnezeul lui Israel vrea ca fiecare să vadă şi să ştie că, pentru nevoile lor deosebite, El se îngrijise cu prisosinţă, dând felurite însuşiri marelui preot care era înaintea Lui. Veşmintele preoţeşti arătau însuşirile acelea. Efodul, brâul, pieptarul, Urim şi Tumim, mantia albastră, tabla de aur, tunica, mitra toate arătau feluritele însuşiri şi slujbe ale aceluia care avea să înfăţişeze poporul şi să aducă nevoile lor înaintea lui Dumnezeu.

Tot aşa, cu ochii credinţei, credinciosul poate să privească pe Marele Preot în ceruri, a cărui umbră se vede în veşmintele lui Aaron. Domnul Isus Cristos este Sfântul, El este Unsul. El este astfel nu din pricina veşmintelor care se pot pune sau scoate, ci din pricina însuşirilor fiinţei Sale, din pricina lucrării şi slujbei Sale sfinte. În toată Scriptura, ochiul luminat de Duhul vede pe Cristos. Prin jertfă, ca şi prin veşmânt, Dumnezeu ne înfăţişează pe Cristos. Dacă se iveşte în cuget vreo întrebare, sângele jertfei răspunde după cerinţele drepte ale locaşului sfânt. Harul a împăcat cerinţele sfinţeniei. Şi, dacă este vorba de nevoile ce se ivesc din faptul că se află aici jos, credinciosul le vede pe toate împăcate pe deplin în veşmintele marelui preot.

Sunt două feluri de a privi starea credinciosului două feţe sub care e înfăţişată această stare în Scriptură, şi trebuie să ţinem seama de lucrul acesta, ca să înţelegem bine ce este preoţia. Credinciosul este înfăţişat ca mădular al trupului al cărui cap este Cristos. Trupul acesta, împreună cu Cristos, capul lui este înfăţişat ca un singur om, deplin în toate privinţele. El a înviat împreună cu Cristos şi a fost aşezat în Cristos în locurile cereşti. Este una cu El, deplin în El, primit în El; are viaţa Lui, are acelaşi preţ ca şi El, înaintea lui Dumnezeu. Toate păcatele îi sunt şterse. N-are nici o pată. Totul este desăvârşit pentru ochii lui Dumnezeu (1 Cor.12. 12-13; Efes. 2. 5,10; Colos. 2. 6,15; 1 Ioan 4.17).

În sfârşit, credinciosul este privit în starea sa de slăbiciune, de atârnare, aici în această lume. Întotdeauna în faţa ispitelor, gata să se rătăcească, să se poticnească şi să cadă. De-aceea, are nevoie necontenit de slujba Marelui Preot, care stă necurmat în faţa lui Dumnezeu, cu tot preţul Fiinţei şi lucrării Sale, şi care ţine locul celui credincios şi-i apără pricina înaintea scaunului de judecată.

Este de folos să înţelegem bine aceste două laturi ale celui credincios, ca să vedem nu numai locul înălţat pe care îl are în Cristos acolo sus, dar şi răspunsul desăvârşit la toate nevoile şi slăbiciunile lui, aici pe pământ. Deosebirea aceasta ar putea fi spusă şi în felul acesta: Credinciosul este înfăţişat ca fiind din Biserica şi în împărăţie. În întâia stare, cerul este locul său, locuinţa sa, partea sa. În cea din urma, el este pe pământ, în locul de încercare, de răspundere şi de luptă. De-aceea preoţia este un scut dumnezeiesc pentru aceia care, cu toate că fac parte din Biserica şi partea lor este cerul, totuşi sunt în împărăţie şi merg pe pământ.

Deosebirea aceasta este foarte simplă, şi, când este bine înţeleasă, se lămuresc atâtea locuri din Scriptură, care pun în încurcătură pe cei mai mulţi.(Dacă pune faţa în faţă epistola către Efeseni cu întâia epistolă a lui Petru, cititorul va căpăta o lămurire de preţ cu privire la cele două feţe ale stării celui credincios. Cea dintâi îl arată ca locuind în ceruri; cea de a doua ca pe un călător pe pământ.)