Leviticul 6:1-7 (C. H. Mackintosh)

Aceeaşi lege se potriveşte la o greşeală săvârşită împotriva unui om, căci citim: „Când va păcătui cineva şi va săvârşi o nelegiuire faţă de Domnul,(O frumoasa învăţătură cuprinde cuvintele „faţă de Domnul”. Cu toate că este vorba despre o nedreptate făcută aproapelui, totuşi Domnul o privea cu un păcat împotriva Lui Însuşi. Totul trebuie privit în legătură cu Domnul. Astfel, când cugetul lui David a fost străpuns de săgeata încredinţării cu privire la ceea ce făcuse lui Urie, strigă: „Am păcătuit împotriva Domnului” (2 Samuel 12. 13). Prin aceasta însă nu se micşorează cu nimic drepturile omului faţă de care am păcătuit) tăgăduind aproapelui său un lucru încredinţat lui, sau dat în păstrarea lui, sau luat cu sila, sau va înşela pe aproapele lui, tăgăduind că a găsit un lucru pierdut, sau făcând jurământ strâmb cu privire la un lucru oarecare, pe care îl face omul şi păcătuieşte; când va păcătui astfel, şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul luat cu sila sau luat prin înşelăciune, sau încredinţat lui sau lucrul pierdut pe care l-a găsit, sau lucrul pentru care a făcut un jurământ strâmb oricare ar fi, să-l dea înapoi întreg, să mai adauge a cincia parte din preţul lui, şi să-l dea în mâna stăpânului lui, chiar în ziua când îşi va aduce jertfa lui pentru vină”

Omul, ca şi Dumnezeu, are un mare câştig de la cruce. Privind această cruce, credinciosul poate să spună: „Cu toate pagubele care mi s-au făcut, cu toate greşelile care s-au săvârşit faţa de mine, deşi am fost înşelat şi mi s-a făcut rău, totuşi am un câştig de la cruce. Nu numai că am luat tot ce era pierdut, dar am luat mai mult decât atât”.

Astfel, fie că privim pe cel care a greşit, fie că privim pe cel faţă de care a greşit cineva, vedem deopotrivă biruinţele slăvite ale răscumpărării. Evanghelia aceasta umple sufletul de încrederea fericită că „toate păcatele sunt iertate”, şi că rădăcina de unde ies aceste păcate a fost judecată. Numai „Evanghelia slavei lui Dumnezeu” poate să facă pe un om să meargă în mijlocul unei lumi, care a fost martoră la păcatele lui, la greşelile şi la nedreptăţile lui, numai ea poate să trimită pe un om la aceia care au suferit într-un fel oarecare din partea lui. Ea îl trimite înarmat cu harul, nu numai ca să dreagă ce stricase, ci şi să lase râul binefaceri să curgă în toate lucrările lui, să facă bine celor care îl urăsc, să se roage pentru cei care îl nedreptăţesc şi îl prigonesc. Iată ce este harul lui Dumnezeu, care lucrează în legătură cu jertfa noastră pentru vină; iată roadele lui bogate şi rare.

Ce răspuns biruitor împotriva celor care spun: „Să rămânem în păcat, pentru ca harul să se înmulţească”. Harul nu numai că loveşte păcatul în rădăcina lui, dar şi schimbă pe păcătos; din blestem, cum era, îl face o binecuvântare; din poşta Satanei, un trimes al lui Dumnezeu; dintr-un copil al întunericului, un fiu al luminii; dintr-un căutător de plăceri, un om care se lepădă de el însuşi şi care iubeşte pe Dumnezeu; dintr-un rob al patimilor lui, un harnic slujitor al lui Cristos; dintr-un zgârcit cu inima ne-păsătoare, un îngrijitor de nevoile semenilor lui. Departe de noi deci cuvintele de rând şi de-atâtea ori auzite: „Nu mai avem nimic de făcut. Aşa e plăcut şi uşor să fii mântuit. După evanghelia aceasta, putem să trăim cum ne place”. Cei care vorbesc în felul acesta să privească pe cel care fura, cum harul lui Dumnezeu l-a schimbat într-un om care lucrează cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit, şi atunci vor tăcea. Ei nu ştiu ce însemnează harul. N-au simţit niciodată înrâuririle lui minunate. Ei uită că, pe când sângele jertfei pentru vina curăţă cugetul, legea acestei jertfe trimite pe vinovat la acela pe care îl păgubise, cu ce îi luase şi încă şi cu „a cincia parte pe deasupra”. Măreaţă mărturie despre harul şi despre dreptatea Dumnezeului lui Israel. Frumoasă înfăţişare a planului minunat al ispăşire, prin care vinovatul este iertat şi cel păgubit este în câştig. Dacă cugetul este împăcat prin sângele crucii, cu privire la cerinţele lui Dumnezeu, trebuie ca şi purtarea să fie privită prin sfinţenia crucii, în ce priveşte cerinţele sfinţeniei vieţii. Lucrurile acestea nu trebuie să le despărţim niciodată. Dumnezeu le-a unit, omul să nu le despartă. Niciodată o inima, călăuzită de duhul curat al Evangheliei, nu va căuta să despartă această unire sfântă. Vai ce uşor este să vorbeşti despre har, şi totuşi să-i înlături puterea în viaţă. Este uşor să spui că te întemeiezi pe sângele jertfei pentru vină, oprind mai departe totuşi, lucrul cu care ai înşelat sfântul locaş, ca şi a cincia parte din preţul lui. Asta este cu totul zadarnic. „Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu”(1Ioan 3.10).

Nimic nu necinsteşte mai mult harul curat al Evangheliei decât gândul că poţi să ai legătură cu Dumnezeu chiar dacă viaţa nu-ţi e sfântă. Dumnezeu cunoaşte, fără îndoială toate faptele oamenilor; dar El ne a dat, în Cuvântul Său sfânt, semne după care putem să deosebim pe aceia care sunt ai Domnului. Temelia tare a lui Dumnezeu stă ne-zguduită având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui;” şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege”(2Timotei 2. 19). N-avem dreptul să credem că un om care trăieşte în păcate este al Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu arată într-un fel aşa de lămurit şi aşa de hotărâtor, că nu rămâne nici o îndoiala în privinţa aceasta. „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului: Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu, nici cine nu iubeşte pe fratele său”. E bine să ne aducem aminte de adevărul acesta, în acest veac de răceală faţă de Dumnezeu. Sunt o mulţime de mărturisiri, uşoare şi fără înrâurire, împotriva cărora, creştinul e chemat să se ridice cu tărie şi să dea mărturia, care vine din arătarea roadelor neprihănirii, care sunt, prin Isus Cristos, spre lauda şi slava lui Dumnezeu. E de plâns să vezi că atâţia merg pe drumul bătut, calea largă a unui creştinism de nume ne-arătând deloc trăsăturile iubirii sau ale sfinţeniei, în purtarea lor. Cititorule creştin, să fim credincioşi. Să fugim de o astfel de mărturisire lumească.

Acum să punem faţă în faţă cele două jertfe pentru vină: anume jertfa pentru vina „faţă de lucrurile închinate Domnului”, şi jertfa pentru vină faţă de om. Punându-le faţă în faţă, găsim câteva lucruri, care cer luarea noastră aminte.

Mai întâi, cuvintele: „Dacă cineva a păcătuit fără voie”, care se găsesc la cea dintâi, nu se găsesc la cea de a doua. Şi se înţelege uşor din ce pricină. Drepturile în legătură cu lucrurile închinate Domnului sunt nespus mai mari decât poate să te înţeleagă omul. Mereu sunt trecute cu vederea, mereu sunt călcate, fără ca vinovatul să bage de seamă. Cugetul omului, oricât de mult ar înţelege drepturile lui Dumnezeu, niciodată nu poate fi luat ca măsură în locaşul sfânt al lui Dumnezeu. Lucrul acesta este un har nespus de mare. Numai sfinţenia lui Dumnezeu hotărăşte măsura, când este vorba de drepturile lui Dumnezeu.

De altă parte, cugetul omului uşor poate să vadă o cerinţă omenească, în toată mărimea ei, şi uşor poate să recunoască tot ce ţine de această cerinţă. De câte ori n-am păcătuit noi faţă de lucrurile închinate lui Dumnezeu, fără să fi însemnat pe tăbliţele cugetului nostru, chiar fără să fi băgat de seamă (Vezi Mal. 3.8)? Nu tot aşa se întâmplă când este vorba de drepturile omului. Cugetul omenesc poate să cunoască paguba care se vede de ochiul omenesc şi care se simte de inima omenească. Un om „ne-cunoscând” legile sfântului locaş de odinioară, se putea întâmpla să păcătuiască faţă de aceste legi, fără să bage de seamă, până când o lumină mai mare îl făcea să vadă păcatul acesta. Dar un om nu putea să spună o minciună „fără voie” să jure strâmb, să înşele pe vecin, să găsească un lucru pierdut şi să tăgăduiască. Acestea erau vădite pentru cugetul cel mai slab. De aceea, cuvintele „fără voie”, le găsim numai când este vorba de lucrurile închinate Domnului, şi sunt lăsate la o parte în jertfa pentru vina faţă de om. Ce binecuvântare este să ştii că sângele scump al lui Cristos a şters orice vină, fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de om, păcatele noastre cunoscute şi necunoscute! Aceasta este temelia adâncă şi de nezdruncinat a păcii celui credincios: crucea, în chip dumnezeiesc, a dat răspuns la toate.

Apoi, când este vorba de vina „faţă de lucrurile închinate Domnului”, este amintită mai întâi jertfa fără cusur, şi, după aceea, paguba şi a cincia parte din preţul ei. Când este vorba de vina faţă de om, dimpotrivă, lucrul cu care a fost păgubit şi a cincia parte din preţul lui sunt amintite întâi şi după aceea vine jertfa (Vezi cap. 5. 15-16 şi cap. 6. 4-7). Şi felul acesta de aşezare este uşor de înţeles. Când erau atinse drepturile lui Dumnezeu, sângele de ispăşire lua locul cel dintâi; pe când, dacă se călcau drepturile omului, era firesc să aibă loc mai întâi înapoierea lucrului cu care fusese păgubit. Dar, pentru că este vorba de legătura sufletului cu Dumnezeu şi în împrejurarea a doua, vedem că şi aici este amintită jertfa. Dacă nedreptăţesc pe vecinul meu, prin asta se tulbură legătura mea cu Dumnezeu, şi legătura aceasta nu o capăt iarăşi, decât prin ispăşire. Numai faptul că dau înapoi ce am luat de la vecinul meu, nu este de ajuns. Aceasta ar putea să împace pe cel păgubit; dar n-ar putea să fie temelia legăturii cu Dumnezeu. Pot să dau înapoi lucrul luat şi să adaug „a cincia parte” de zece mii de ori, şi, cu toate astea, nu pot să fiu izbăvit de păcatul meu, căci „fără vărsare de sânge nu este iertare”(Evr.9.22). Totuşi, dacă este vorba de vina faţă de vecinul meu, înapoierea lucrului cu cere l-am păgubit trebuie să aibă loc înainte de jertfă. „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu darul”(Matei 5. 23-24).

Orânduirea dumnezeiască a jertfei pentru vină are mai multă însemnătate decât ni se pare la întâia vedere. Trebuie să dăm un loc de seamă, în inimă, datoriilor care vin din legătura noastră cu oamenii. Lucrul acesta ne învaţă lămurit jertfa pentru vină. Când un izraelit îşi tulbura legăturile cu Dumnezeu, păcătuind faţa de lucrurile închinate lui Dumnezeu, rânduiala era aceasta: se aducea jertfa şi, după aceea se înapoia lucrul luat. Când tulbura legăturile cu vecinul, rânduiala era aceasta: se înapoia lucrul luat şi după aceea se aducea jertfa. Ar îndrăzni cineva să spună că deosebirea aceasta este fără însemnătate? Toate amănuntele îşi au însemnarea lor, numai să lăsăm pe Duhul Sfânt să ni le lămurească, şi să nu căutăm să le înţelegem cu ajutorul sărmanelor noastre închipuiri. Fiecare dar ne înfăţişează o latură anumită a Domnului Isus şi a lucrării Sale, şi fiecare din aceste laturi este arătată în rânduiala deosebită a fiecărui dar; şi putem să spunem fără sfială că este, în acelaşi timp, datoria şi fericirea inimii duhovniceşti să înţeleagă bine şi una şi alta.

Punând faţă in faţă Matei 5. 23-24 cu Matei 18. 21-22, vedem felul vrednic de luat în seamă, cum trebuiau să se împace doi fraţi, cu privire la pagubele şi nedreptăţile dintre ei. Vinovatul se ducea să se împace cu fratele său; căci nu o să am părtăşie cu Tatăl, câtă vreme fratele meu „are ceva împotriva mea”. De altă parte, iată cum trebuia să fie primit cel vinovat: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui? Până la şapte ori? „ Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Acesta este felul dumnezeiesc de a se împăca neînţelegerile dintre fraţi. „Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi”(Col. 3.13).

Acela, care nu ţinea seama de rânduiala deosebită a fiecărui dar nu va ţinea seama nici de faptul că fiecare dar ne înfăţişează o latură anumită a lui Cristos. El va tăgădui că este o deosebire între arderea de tot şi jertfa pentru păcat; între jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină; între una din aceste jertfe şi darul de mâncare.

Dacă ar fi aşa, ar urma că cele dintâi şapte capitole ale Leviticului nu sunt decât o umplutură zadarnică, fiecare din ele spunând, pe rând, acelaşi lucru. Cine ar putea să creadă această grozăvie? Ce creştin ar îngădui să se aducă o asemenea ocară paginilor sfinte? Un necredincios, oricât de învăţat ar fi el, ar putea să spună asemenea gânduri uşuratice, dar cei care au fost învăţaţi de Dumnezeu să creadă că „toată Scriptura a fost insuflată de Dumnezeu” vor privi jertfele acestea, în rânduiala lor deosebită, ca atâtea lădiţe felurite, în care Duhul Sfânt păstrează, cu grijă, pentru copiii lui Dumnezeu, bogăţiile nesfârşite ale lui Cristos. Nu este nimic de prisos aici. Fiecare amănunt se deosebeşte de altul în chip dumnezeiesc; dar trebuie să cunoaştem noi înşine pe Cristos, pentru ca să putem să înţelegem frumuseţile şi să deosebim trăsăturile alese ale fiecărei jertfe. Îndată ce inima înţelege că în aceste jertfe este înfăţişat Cristos, se opreşte cu multă luare aminte asupra celui mai mic amănunt. Găseşte în toate un înţeles şi o frumuseţe, găseşte pe Cristos în fiecare. După cum în firea înconjurătoare telescopul şi microscopul face ca ochiul să vadă minuni deosebite, tot aşa este şi în Cuvântul lui Dumnezeu. Fie că îl privim în întregime, fie că cercetăm fiecare parte din el, întotdeauna găsim lucruri care ne fac să lăudăm şi să mulţumim Domnului.

Cititorilor creştini, Numele Domnului Isus să fie tot mai scump inimilor noastre! Numai în felul acesta vom preţui tot ce se spune despre El, tot ce Îl înfăţişează, tot ce aruncă o lumină nouă peste desăvârşirea Sa şi peste frumuseţea Sa de neasemănat.