În „a cincia parte”, despre care se vorbeşte aici, avem o însuşire a adevăratei jertfe pentru vina, care mă tem că nu este bine cunoscută şi nici preţuită. Când ne gândim la toate greşelile şi păcatele pe care le-am săvârşit împotriva Domnului şi când ne aducem aminte cât de mult a fost păgubit Dumnezeu în drepturile Sale de lumea aceasta rea, cu câtă luare aminte trebuie să privim lucrarea crucii, prin care Dumnezeu, nu numai că a câştigat ceea ce era pierdut, dar a avut un câştig mai mult. A câştigat mai mult prin răscumpărare decât pierduse prin căderea omului. El are un seceriş mai bogat de slavă, de cinste şi de laudă în câmpul răscumpărării, pe care nu l-ar fi avut niciodată în câmpul zidirii dintâi. Fiii lui Dumnezeu, împrejurul mormântului gol al lui Isus, puteau să cânte o cântare mult mai măreaţă, aşa cum n-au făcut-o niciodată privind lucrarea sfârşită a Ziditorului. Nu numai că păcatul a fost pe deplin ispăşit, dar un câştig mai mare a fost dobândit pentru veşnicie, prin lucrarea crucii. Acesta este un adevăr minunat.
Dumnezeu câştigă ceva mai mult prin lucrarea de pe cruce! Cine şi-a închipuit vreodată aşa ceva? Când privim pe om şi zidirea peste care el era domn, prăbuşindu-se la picioarele vrăjmaşului, cum am fi putut să pricepem că, din mijlocul acestor dărâmături, Dumnezeu îşi va culege roade mai bogate şi mai frumoase, pe care nu le-ar fi putut da lumea noastră înainte de cădere? Binecuvântat să fie numele Domnului Isus pentru toate acestea şi Lui îi datorăm totul. Numai crucea Sa scumpă a putut să ne arate un adevăr aşa de minunat şi aşa de dumnezeiesc. Fără îndoială, crucea aceasta cuprinde o înţelepciune tainică, „pe care nici unul din căpeteniile veacului acestuia, n-a cunoscut-o; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul Slavei”(1 Cor. 2. 8). Nu este deci, de mirare, că gândurile patriarhilor, proorocilor, apostolilor, ucenicilor şi sfinţilor, au zburat întotdeauna la această cruce şi la Acela care a fost atârnat pe ea. Nu este de mirare că Duhul Sfânt a spus această hotărâre măreaţă, dar dreaptă: „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Cristos, să fie anatema. Maranata (Domnul nostru vine! )” (1 Cor. 16. 22).
Cerul şi pământul vor răsuna, răspunzând la aceasta anatemă, cu un măreţ şi veşnic „Amin”. Nu este de mirare că Dumnezeu a hotărât ca „să se plece în numele lui Isus, orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ; şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul” (Filip. 2. 10,11).