În versetele acestea se cuprinde învăţătura jertfelor pentru vină, care se împart în două: greşelile împotriva lui Dumnezeu, şi greşelile împotriva omului. „Când cineva va face o nelegiuire şi va păcătui fără voie faţă de lucrurile închinate Domnului, să aducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui un berbece fără cusur din turmă, după preţuirea sa, în sicli de argint, după siclul sfântului locaş”. Aici avem nelegiuirea săvârşită cu privire la lucrurile închinate Domnului; şi, cu toate că a fost săvârşită „fără voie”, nu putea fi trecută sub tăcere. Dumnezeu poate să ierte orice fel de greşeală, dar niciodată nu va lăsa să se treacă o iotă sau o frântură de slovă din Lege. Harul Său este desăvârşit, prin urmare poate să ierte totul. Sfinţenia Sa este desăvârşită şi prin urmare nu poate să lase să treacă nimic. Nu poate să îngăduie nelegiuirea, dar poate s-o şteargă, şi aceasta după harul Său deplin şi după cerinţele desăvârşite ale sfinţeniei Sale.

Este o mare greşeală să crezi că un om, dacă merge numai după îndrumările cugetului său, este pe drumul cel bun şi în siguranţă. Pacea, care se sprijină pe o astfel de temelie, va fi zdruncinată pentru totdeauna când va străluci lumina scaunului de judecată peste cuget. Dumnezeu nu poate să-şi coboare drepturile Sale. Cântarele locaşului sfânt nu sunt potrivite după cugetul omului, fie el cât de curat. Asupra acestui gând noi am mai stăruit când am vorbit despre jertfa pentru păcat. Oricât ne-am opri asupra lui, niciodată nu-i prea mult. De două lucruri e nevoie aici: de o dreaptă înţelegere a sfinţeniei lui Dumnezeu, şi de o cunoaştere lămurită a păcii credinciosului în faţa lui Dumnezeu.

În ce priveşte starea sau purtarea mea, firea sau faptele mele, numai Dumnezeu poate să fie judecător. Poate oare prostia omenească să aducă dezvinovăţire, când este vorba de cerinţele lui Dumnezeu? Nicidecum. O vătămare a fost săvârşită „cu privire la lucrurile închinate Domnului”, dar cugetul omului n-a luat cunoştinţă de ea. Dar, prin aceasta, n-a păgubit pe Dumnezeu? Poate cineva să facă ce vrea cu ceea ce este al lui Dumnezeu? Fără îndoială că nu. Neprihăniţii sunt chemaţi să sărbătorească aducerea aminte a sfinţeniei lui Dumnezeu (Psalm. 97.12); cum pot ei face aşa ceva? Pentru că pacea lor a fost statornicită pe temelia neprihănirii desăvârşite. Iată un adevăr din cele mai scumpe. Omul ne născut din nou nu ar putea să se bucure niciodată de sfinţenia lui Dumnezeu; un astfel de om se va mângâia la gândul că Dumnezeu este bun, că Dumnezeu este milos, că Dumnezeu este răbdător, dar niciodată nu-l veţi vedea bucurându-se la gândul că Dumnezeu este sfânt. Toate gândurile lui despre bunătatea, despre harul şi despre mila lui Dumnezeu sunt lumeşti. El ar vrea să găsească în feluritele însuşiri ale lui Dumnezeu o dezvinovăţire ca să trăiască mai departe în păcat.

Omul născut din nou, dimpotrivă, este plin de bucurie la gândul că Dumnezeu e sfânt. Sfinţenia aceasta a lui Dumnezeu i-a pus temelia păcii lui, şi nu numai atât, dar l-a făcut părtaş la ea, găsindu-şi plăcerea în ea, urând păcatul cu o ură desăvârşită. Pornirile firii dumnezeieşti îl trag spre sfinţenie şi îl fac s-o dorească. Ar fi cu neputinţa să se bucure de o pace adevărată şi de slobozenia inimii, dacă n-ar şti că toate cerinţele, cu privire la „lucrurile închinate Domnului”, au fost pe deplin împăcate, prin jertfa noastră pentru vină. Întotdeauna s-ar ridica în inimă simţământul că cerinţele acestea nu le-am cunoscut şi am greşit faţa de ele prin lipsurile şi cusururile noastre fără număr. Lucrările noastre cele mai bune, clipele noastre cele mai sfinte, pot să fie tulburate de vina „faţă de lucrurile închinate Domnului”, de „ceea ce nu trebuie făcut”.

De câte ori ceasurile noastre de lucru au fost tulburate de uscăciune şi de nebăgare de seamă. De aceea avem nevoie de încredinţarea că greşelile noastre au fost şterse în totul de sângele scump al lui Cristos. Găsim astfel în Domnul Isus, pe Acela care s-a coborât până la măsura nevoilor noastre, ca păcătoşi din fire şi vinovaţi prin felul nostru de vieţuire. Găsim în El răspunsul desăvârşit la toate dorinţele unui cuget vinovat şi la toate cerinţele sfinţeniei nemărginite, cu privire la toate păcatele noastre şi la toate greşelile noastre; astfel că cel credincios poate să stea cu un cuget liniştit şi cu o inimă uşurată, în lumina acestei sfinţenii, care este prea curată ca să vadă nelegiuirea sau să privească păcatul.