Cu toate că ţinta de căpetenie a jertfei pentru păcat este să arate ce a fost făcut Cristos pentru noi, şi nu ce era El însuşi, totuşi găsim aici ceva care ne spune foarte lămurit că Cristos, El însuşi, era plăcut Domnului. Grăsimea arsă pe altar arată că Cristos era preţuit de Dumnezeu, ori care ar fi fost starea pe care ar fi luat-o pentru noi sau în locul nostru. El a fost făcut păcat pentru noi, şi jertfa pentru păcat Îl înfăţişează tocmai în felul acesta. Dar, pentru ca Acela care a fost făcut păcat era Domnul Isus Cristos, Alesul lui Dumnezeu, Fiul Său, sfânt, cu desăvârşire curat din vecinie, grăsimea jertfei pentru păcat era arsă pe altar, în focul care însemna sfinţenia dumnezeiască.

Dar, chiar în privinţa aceasta, vedem o deosebire între jertfa pentru păcat şi arderea de tot. La arderea de tot, vedem că era arsă nu numai grăsimea, ci dobitocul întreg era ars pe altar, pentru ca înfăţişa pe Cristos fără nici un păcat luat asupra Lui. La jertfa pentru păcat, numai grăsimea trebuia arsă pe altar, pentru că era vorba de păcatul purtat, chiar dacă Cristos era Acela care îl purta. Slava dumnezeiască a Fiinţei lui Cristos străluceşte şi în mijlocul întunericului lemnului blestemat, pe care El a primit să fie pironit ca blestem în locul nostru. Urâciunea păcatului, pe care, din pricina iubirii Sale dumnezeieşti, l-a luat asupra Sa pe cruce, nu putea să împiedice mirosul plăcut al meritelor Lui să se suie până la scaunul de domnie al lui Dumnezeu. În felul acesta ne este descoperită această taină adâncă a Feţei lui Dumnezeu, ascunsă în Cristosul făcut păcat şi a inimii lui Dumnezeu, care se bucura de ceea ce era Cristos în El însuşi. Lucrul acesta dă un farmec cu totul deosebit jertfei pentru păcat. Razele vii ale slavei lui Cristos, care străluceau în mijlocul întunericului jalnic al Golgotei – preţul Său scump, care se vedea chiar în cele mai mari adâncimi ale înjosirii Sale, plăcerea lui Dumnezeu în Acela, de care trebuia să-şi ascundă faţa Sa, din pricina dreptăţii şi sfinţeniei, toate acestea erau arătate în faptul că grăsimea jertfei pentru păcat era arsă pe altar.

După ce am căutat să arăt, mai întâi, ce se făcea cu „sângele”, şi apoi ce se făcea cu „grăsimea”, să vedem acum ce se făcea cu „carnea”. „Dar pielea viţelului; toată carnea lui, tot viţelul, care a mai rămas, să-1 scoată afară din tabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşa, şi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă” (vers. 11-12). În lucrarea aceasta avem însuşirea de căpetenie a jertfei pentru păcat, ce o deosebea în acelaşi timp, de arderea de tot şi de jertfa de mâncare. Carnea lui nu era arsă pe altar, ca în arderea de tot, nici nu era mâncată de preot sau de cel ce-l aducea ca în jertfa de mâncare. El era ars în întregime afară din tabără.( Ceia ce se spune aici nu priveşte decât jertfa pentru păcat, al cărei sânge era dus în locul sfânt)

„Să nu se mănânce nici o jertfă pentru păcat, din al cărei sânge se va aduce în cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în sfântul locaş: ci aceea să fie arsă în foc” (Lev. 6.30). „În adevăr, trupurile dobitoacelor, al căror sânge este adus de marele preot în Locul prea sfânt, pentru păcat, „sunt arse de tot, afară din tabără”. De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă” (Evrei 13. 11-12).

Privind ce se făcea cu „sângele”, şi ce se făcea cu „carnea”, sau cu „trupul” dobitocului, două mari adevăruri se arată înaintea ochilor noştri, anume slujba şi starea ucenicului. Sângele adus în locul sfânt este temelia celui dintâi adevăr. Trupul ars afară din tabără este temelia celui de-al doilea. Înainte ca să putem sluji, în pacea cugetului şi în slobozenia inimii, trebuie să ştim, prin Cuvântul iui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt, că orice păcat a fost înlăturat prin jertfa pentru păcat, că sângele a fost vărsat înaintea lui Dumnezeu, că toate cerinţele lui Dumnezeu, şi toate nevoile noastre, ca păcătoşi pierduţi şi vinovaţi, au fost împăcate pentru totdeauna. Lucrul acesta dă o pace deplină; şi, în bucuria acestei păci, slujim lui Dumnezeu. După ce un izraelit de odinioară îşi aducea jertfa pentru un păcat, cugetul îi era în odihnă, atât cât jertfa putea să-i dea odihnă. Este drept că nu era decât o pace vremelnică, pentru că era rodul unei jertfe vremelnice. Dar este lămurit că, oricare ar fi fost felul păcii date de jertfă, acela care o aducea putea să se bucure de ea.

Erau alte daruri pentru păcat, din care mâncau Aaron şi fii săi (vezi Lev. 26.29; Num. 18. 9-10).

Prin urmare, jertfa noastră, fiind dumnezeiască şi veşnică, pacea noastră este de asemenea dumnezeiască şi veşnică. Cum este jertfa, aşa este şi pacea. Un iudeu n-a avut niciodată cugetul curăţit pentru totdeauna, pentru că n-a avut o jertfă veşnică. Putea, într-un fel oarecare, să aibă cugetul curăţit pentru o zi, o lună sau un an, dar nu putea să aibă cugetul curăţit pentru totdeauna. „Dar Cristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi, a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţel, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. Căci, dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Cristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curaţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9. 11-14).

Aici se arată deplin şi lămurit învăţătura jertfei pentru păcat. Sângele taurilor şi al ţapilor dă o răscumpărare vremelnică; sângele lui Cristos dă o răscumpărare veşnică. Cel dintâi curăţea partea dinafară, cel de al doilea, lăuntrul. Acela curăţea trupul pentru o vreme, aceasta, cugetul pentru totdeauna. Totul atârna de preţul jertfei, iar nu de însuşirea sau de starea aceluia care o aducea. Nu e vorba să ştim dacă starea unui creştin este mai bună decât a unui Evreu, ci dacă sângele lui Cristos are mai mare preţ decât sângele taurului. Fără îndoială, e mult mai de preţ, nespus mai de preţ. Fiul lui Dumnezeu dă tot preţul Fiinţei Sale dumnezeieşti jertfei pe care o aduce; şi, dacă sângele unui taur curăţea trupul pentru un an, „cu cât mai mult” sângele Fiului lui Dumnezeu va curaţi pentru totdeauna cugetul? Dacă acela ridica doar vreo câteva păcate, cu cât mai mult acesta le va ridica pe „toate”!

Dar, cum se făcea că sufletul unui Evreu avea pace pentru o vreme, după ce îşi adusese jertfa sa pentru păcat? Cum ştia el că păcatul anumit, pentru care îşi adusese jertfa, era iertat? Pentru că Dumnezeu zisese: „i se va ierta”. Pacea sufletului său, cu privire la acest păcat anumit, se întemeia pe mărturia Dumnezeului lui Israel şi pe sângele dobitocului. La fel şi acum, pacea credinciosului cu privire la orice păcat, se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe „sângele sfânt al lui Cristos”. Dacă un Evreu păcătuise şi dacă trecuse cu vederea să-şi aducă jertfa pentru păcat, trebuia să fie „nimicit din poporul său” dar, când dobitocul lua locul său de păcătos, când punea mâinile pe capul dobitocului pentru păcat, atunci jertfa era „nimicită” în locul lui, şi el era iertat după preţul jertfei. Dobitocul era socotit cum trebuia să fie socotit acela care-l aducea; şi, prin urmare, dacă n-ar fi ştiut că păcatul lui fusese iertat, ar fi făcut pe Dumnezeu mincinos şi ar fi socotit că sângele jertfei orânduită de Dumnezeu, n-avea nici un preţ.

Şi, dacă lucrul acesta era adevărat pentru acela care nu putea să se întemeieze decât pe sângele unui ţap, „cu cât mai mult”, se potriveşte pentru acela care poate să se întemeieze pe sângele scump al lui Cristos? Credinciosul vede în Cristos pe Acela care a fost judecat pentru toate păcatele lui, care, fiind atârnat pe cruce, a purtat acolo toată povara păcatelor lui. Cristos a luat astfel, pe cruce, locul credinciosului, care era în totul făcut una cu El, a luat atunci asupra Lui, toate păcatele celui ce crede, aşa că orice vina, orice gând de judecată sau de mânie, din partea lui Dumnezeu a fost înlăturat pentru veşnicie.(Avem o frumoasă pildă despre felul dumnezeiesc, in care este scrisă Scriptura la 2 Cor. 5.2l: „El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu in El”.)

Totul a fost regulat pe lemnul blestemat, între dreptatea dumnezeiască şi între jertfa fără pată. Şi acum, credinciosul este una, în totul, cu Cristos, pe scaunul de domnie, după cum Cristos a fost în totul una cu el pe cruce. Dreptatea nu mai are pricină să se plângă împotriva credinciosului, pentru că n-are de ce să se plângă împotriva lui Cristos. Starea aceasta este veşnică. Dacă s-ar aduce vreo învinuire împotriva celui credincios, ar însemna că se pune la îndoială unirea lui cu Cristos şi lucrarea desăvârşită a lui Cristos. Dacă pe Evreul de altă dată, întorcându-se acasă, după ce adusese jertfa pentru păcat, l-ar fi învinuit cineva de acelaşi păcat, pentru care fusese jertfit darul său, ce ar fi răspuns? Fără îndoială că ar fi răspuns astfel: „Păcatul a fost ridicat prin sângele jertfei, şi Domnul a spus cuvintele acestea: „Îi va fi iertat”.

Când ochiul credinţei se îndreaptă spre Cristos ca Jertfă pentru păcat, vede în El pe Acela care, după ce a luat o viată în totul omenească, a lăsat-o pe cruce, pentru că, acolo şi atunci, păcatul trecuse asupra Lui. Dar, vede în El şi pe Acela care, având în El însuşi puterea vieţii veşnice şi dumnezeieşti, a ieşit din mormânt, şi care, acum, dă această viaţă tuturor celor ce cred în Numele Său. Păcatul a fost luat, pentru că viaţa de care fusese legat a fost luată. Şi acum, în loc de viaţa de care fusese legat păcatul, toţi credincioşii au viaţa de care este legata neprihănirea. Nu mai este vorba de păcat în viaţa înviată şi biruitoare a lui Cristos, şi această viaţă o au credincioşii. Nu este altă viaţă. In afară de ea, totul este mort, pentru că în afară de ea, totul este sub puterea păcatului. „Cine are pe Fiul, are viaţa”, şi cine are viaţa, are de asemenea şi neprihănirea. Aceste două lucruri sunt nedespărţite, pentru că Cristos este şi una şi cealaltă. Dacă judecata şi moartea au avut loc cu adevărat, atunci şi viaţa şi neprihănirea au venit cu adevărat. Dacă este adevărat că Cristos a luat asupra Lui păcatul, este adevărat şi că cel credincios a luat neprihănirea lui Cristos. Una este tot aşa de adevărată ca şi cealaltă, căci, dacă n-ar fi aşa, Cristos ar fi murit în zadar. Adevărata şi nezdruncinata temelie a păcii este aceasta: cerinţele firii lui Dumnezeu, cu privire la păcat, au fost împăcate. Moartea lui Cristos a împăcat totul, a împăcat pentru veşnicie. Ce dovadă avem de adevărul acesta, aşa încât cugetul trezit să fie liniştit? Marele fapt al învierii. Un Cristos înviat dă credinciosului slobozenia deplină scăparea de orice povară cu putinţă. „Cristos a fost dat pentru fărădelegile noastre, şi a înviat pentru neprihănirea noastră” (Rom. 4.25). Un creştin, care nu ştie că păcatul său a fost ridicat, şi ridicat pentru totdeauna, preţuieşte puţin sângele jertfei pentru păcat. El uită că a fost o stropire desăvârşită, făcută de şapte ori, cu sânge înaintea Domnului.

Şi acum, înainte de a trece mai departe, vreau să mă îndrept spre inima şi cugetul cititorului meu. Te întreb, iubite prieten, ai ajuns tu să te odihneşti pe această temelie sfântă şi fericită? Ştii că întrebarea cu privire la păcatul şi la păcatele tale a fost dezlegată pentru totdeauna? Ai pus mâna ta, prin credinţă, pe capul jertfei adusă pentru păcat? Ai văzut sângele ispăşitor al lui Isus Cristos curgând peste toată vina ta şi aruncând-o în apele uitării lui Dumnezeu? Mai are dreptatea lui Dumnezeu ceva împotriva ta? Eşti izbăvit de tulburările de nespus ale unui cuget vinovat? Nu face un pas mai departe, te rog, până nu poţi să dai un răspuns voios la aceste întrebări. Fii încredinţat că este dreptul celui mai slab copil în Cristos să se bucure de o iertare deplină şi veşnică, din pricina unei ispăşiri veşnice, şi, prin urmare, oricine învaţă altfel, coboară jertfa lui Cristos pe acelaşi rând cu jertfa „taurilor şi ţapilor”. Dacă nu putem să ştim că păcatele noastre sunt iertate, atunci unde mai este vestea bună a Evangheliei? Creştinul are un folos mai mic decât al evreului, cu privire la jertfa pentru păcat? Evreul putea să ştie că ispăşirea fusese făcută pentru el pentru un an prin sângele jertfei din anul acela. Creştinul nu poate să aibă siguranţă? Fără îndoială că da. Şi dacă o are, trebuie să fie veşnică, pentru că se întemeiază pe o jertfă veşnică.

Aceasta, şi numai aceasta, este temelia laudei şi preamăririi lui Dumnezeu. Încrederea deplină că păcatul a fost ridicat, ne face să nu avem încredere în noi înşine, ci să lăudăm şi să mulţumim lui Dumnezeu, ne face să nu ne mulţumim cu noi înşine, ci cu Cristos, ne face să nu dăm puţină însemnătate păcatului, ci să punem preţ pe harul şi sângele prin care a fost şters. Este cu neputinţă ca cineva să privească crucea, să vadă locul pe care l-a luat Cristos acolo, să-şi adâncească privirile în suferinţele pe care le-a avut El acolo, să se gândească la cele trei ceasuri de întuneric, şi totuşi să poată privi păcatul ca un lucru neînsemnat. Când a înţeles bine toate acestea, prin puterea Duhului Sfânt, urăşte păcatul, sub orice chip s-ar ivi el, şi iubeşte pe Cristos şi pe ai Lui.