Să vedem acum ce se făcea cu „carnea” sau cu „trupul” dobitocului, în care găsim, cum am spus mai sus, adevărata temelie şi stare a ucenicului lui Cristos.” adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară din tabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşa şi să-l ardă cu lemne pe foc”. Aici se vede locul pe care l-a luat Domnul Isus, când a purtat păcatul nostru şi locul unde a fost alungat de o lume care îl lepădase. Numai asupra locului unde a fost alungat Cristos vreau să atrag luarea aminte a cititorului meu.

Învăţătura pe care apostolul o scoate în Evrei 13, din faptul că Cristos a suferit „dincolo de poartă”, este de mult folos pentru viată. „Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui”. Dacă suferinţele lui Cristos au făcut să avem intrare slobodă în cer, locul unde a suferit ne arată lepădarea noastră pe pământ din partea lumii. Moartea Sa ne-a dat o cetate în cer, locul unde a murit ne lipseşte de o cetate pe pământ.( Epistola către Efeseni ne dă priveliştea cea mai înaltă a locului Bisericii în cer: „Dar Dumnezeu care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus” (Efes. 2. 4-6) El a suferit „dincolo de poartă”, şi prin aceasta, Ierusalimul, oraşul de căpetenie al lucrurilor dumnezeieşti, a fost lăsat la o parte. Acum nu mai este loc sfânt pe pământ. Cristos a fost adus jertfă dincolo de marginile religiei acestei lumi. Lumea L-a urât şi L-a lepădat. De aceea se spune: „Ieşiţi”. Acest cuvânt ne spune să ieşim din orice „tabără”, pe care o ridică oamenii aici jos, oricare ar fi tabăra aceea. Dacă oamenii înalţă „o cetate sfântă”, trebuie să căutaţi un Cristos lepădat „dincolo de poartă”. Dacă oamenii fac o tabără religioasă, oricare ar fi numele pe care i l-ar pune, trebuie „să ieşiţi” din ea, ca să găsiţi un Cristos lepădat. Prostia religioasă poate să scormonească dărâmăturile Ierusalimului, ca să găsească rămăşiţe sfinte de la Cristos. A făcut şi va mai face un asemenea lucru. Se va mândri că a găsit şi că cinsteşte locul crucii şi al mormântului Domnului. Pofta firească, de asemenea, folosindu-se de prostia religioasă firească, a făcut, de-lungul veacurilor, un negoţ întins, cu aşa zisele locuri sfinte ale vremurilor vechi. Dar numai o raza de la lumina lămpii dumnezeieşti a descoperirii Scripturii va fi de ajuns ca să te facă să vezi că trebuie „să ieşi” din toate acestea, ca să găseşti un Cristos lepădat şi să te bucuri de părtăşia cu El.

Cititorul meu îşi va aduce aminte că strigătul acesta atât de deosebit. „Ieşiţi” ne spune mai mult decât să ne depărtăm de neroziile unei prostii religioase sau de vicleniile lăcomiei de bani. Mulţi pot să vorbească cu tărie şi cu cuvinte frumoase despre toate acestea, dar nici pe departe nu ascultă ce spune apostolul. Când oamenii fac o „tabără” şi se adună împrejurul unui steag, având şi câte ceva din învăţătura adevărată, când îşi fac o slujbă religioasă măreaţă, care poate să mulţumească dorinţele arzătoare ale firii religioase a omului, când au una sau mai multe din acestea, trebuie multă putere de înţelegere ca să deosebim ce spun cuvintele acestea: „Să ieşim”, şi multă tărie şi hotărâre ca să facem ce ne spun ele.

Totuşi, trebuie să le înţelegem şi să facem ce ne spun cuvintele acestea, căci duhul taberei (oricare ar fi temelia sau steagul ei) este împotriva părtăşiei cu Cristosul lepădat; şi nici un folos religios n-ar cumpăni vreodată pierderea legăturii cu El. Pornirea inimilor noastre este să cădem în forme reci, tipicare. Aşa a fost totdeauna în aşa zisele biserici ale lumii. Se poate ca unele din aceste forme să fi luat fiinţă, într-adevăr, când Duhul lui Dumnezeu lucra cu putere la început. Primejdia este însă de a trece la tipic forma care, fiind despărţită de Duhul din care a izvorât, este cu totul fără putere; îi merge numai numele că dă viaţă, de fapt este moartă (Apoc. 3.1). Tocmai asta înseamnă a face o tabără.

Orânduirile evreieşti puteau să se fălească oricât de mult că aşa au fost lăsate de Dumnezeu. Un Evreu ar fi putut să arate cu mândrie templul lor cu o slujbă atât de măreaţă, cu preoţia lor. Un Evreu s-ar fi putut mândri cu jertfele şi cu toate amănuntele unei slujiri, date de Dumnezeu. Numai poporul lui Dumnezeu ar fi putut să spună, cu Cuvântul lui Dumnezeu în mână, că nu face nimic din tradiţie, din obicei, sau din orice alt fel de poruncă omenească Slujbele religioase ale veacurilor care au prigonit atât de mult pe creştini, cele păgâne ca şi cele zise creştine, n-ar putea să-şi dovedească pretenţiile lor prin care subjugă atâtea inimi vrăjite de podoaba lor. Porunca este lămurită, de neînduplecat: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu.”

Aceasta trebuie să ne dea de gândit. Ne priveşte pe toţi, pentru ca fiecare este pornit să alunece de la legătura cu Cristos „Cel viu în vecii vecilor” (Apoc. 1.18) într-o formă moartă.

De aceea sunt cu atât mai de preţ cuvintele: „Să ieşim dar afară din tabără la El”, iar nu: „Să ieşim dintr-o tabără ca să intrăm într-alta, să lăsăm unele păreri ca să ne apucăm de altele, să părăsim cutare adunare şi să ne lipim de alta. Nu, ci să ieşim, din tot ce s-ar putea numi tabără, dar „să ieşim la El”, care a suferit afară din orice tabăra.

Domnul Isus este tot pe atât ieşit din toate taberele, pe cât era când a pătimit acum nouăsprezece veacuri. De cine a fost El izgonit dincolo de poartă? De lumea religioasă de atunci, aceeaşi azi, păgână în haină creştină. „Nimic nu este nou sub soare”. Numai El este veşnic nou, însă Cristos şi lumea nu sunt tot una. Tocmai aici e viclenia Şarpelui: ca prin înfăţişări de evlavie să poată să-şi dezvăluie în voie ura ce o poartă Aceluia care este prigonit şi azi, fiind acelaşi trup cu al Lui. „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”. De aceea va şti să scape de cursa Vrăjmaşului. Tot ce e prin vedere nu este credinţă. Să nu ne lăsăm amăgiţi. Formele pot să-şi facă loc şi în adunările creştinilor, în rugăciunile mereu aceleaşi, în legaturile cu fraţii, pe care îi saluţi prin luarea în deşert a Numelui cel scump, in obişnuinţa de a urma la o adunare nu pentru ţinta arătată în Scriptură, ci pentru a se face mai răi prin partidele, care nu sunt altceva decât „tabere” în care s-au statornicit formele.

Dacă vrem să mergem cu un Cristos lepădat, trebuie să fim lepădaţi de lume. Dacă Stăpânul nostru „a suferit dincolo de poartă”, nu putem să ne aşteptăm să domnim dincoace de poartă. Dacă mergem pe urmele paşilor lui Cristos, unde vom ajunge? Fără îndoială că nu în locurile bine văzute ale lumii acesteia fără Dumnezeu şi fără Cristos. Departe de orice bucurie pământească, cărarea pe care a străbătut-o El duce la cruce.

El este un Cristos dispreţuit, un Cristos lepădat de lume, un Cristos afară din tabără. Oh, să ieşim dar la El, iubiţi creştini, suferind ocara Lui. Să nu căutăm slavă de la lumea aceasta, pentru că ea a răstignit şi a urât întotdeauna cu o ură neîmpăcată pe Prea iubitul nostru, pe Acela care ne-a iubit cu o iubire care nu poate fi stinsă de nici o apă. Să nu sprijinim, nici de-a dreptul şi nici pe de-alături, religiile acestea care se numesc cu numele sfânt al lui Cristos, dar cari, de fapt, urăsc Fiinţa Sa, căile Sale şi adevărul Său. Să fim credincioşi unui Domn care acum nu este aici. Să trăim pentru Acela care a murit pentru noi. Având cugetul nostru în pace prin sângele Său, gândurile inimii noastre să zboare numai împrejurul Fiinţei Sale, aşa fel ca noi să fim cu totul despărţiţi „de veacul acesta rău”, pentru că Acela pe care-L iubim nu se găseşte aici. Domnul să ne păzească de înrâurirea taberelor, care nu vor să fie fără religie, dar care sunt vrăjmaşe crucii lui Cristos. Ceea ce ne trebuie ca să putem să ne împotrivim acestui grozav chip de a se înfăţişa al răului, nu sunt gânduri mari, nici cunoştinţe deosebite şi nici o dreaptă credinţă rece, ci o adânca supunere faţă de Fiul lui Dumnezeu; o predare întreagă a noastră înşine, trup, suflet şi duh, în slujba Sa; o dorinţă arzătoare a venirii Lui slăvite. Iată, iubiţi cititori, nevoile deosebite ale vremii în care trăim. Scoateţi dar, împreună cu noi din adâncul inimii voastre, strigătul: „O, Doamne însufleţeşte lucrarea Ta, împlineşte numărul aleşilor Tăi! Fă să vină împărăţia Ta! Vino, Doamne Isuse!