După ce am văzut darurile „de un miros plăcut”, ajungem acum la „jertfele pentru păcat”. Ele erau împărţite în două şi anume: jertfele pentru ispăşire şi jertfele pentru vină. Jertfele dintâi erau împărţite în: jertfa pentru „preotul uns” şi jertfa pentru „toată adunarea”. Aceste doua jertfe se asemănau (vers 3-12: 13-21). Urmarea era aceeaşi, fie că păcătuise căpetenia adunării, fie că păcătuise adunarea însăşi. În amândouă jertfele, vedem trei lucruri: altarul Domnului în mijlocul adunării, adunarea slăvind pe Dumnezeu, şi cugetul fiecăruia. Aceste trei lucruri erau în strânsă legătură cu sângele şi de aceea, în întâia parte a jertfelor pentru o vină, sângele era întrebuinţat de trei ori. Se stropea „de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei din lăuntrul locului sfânt”. Aceasta statornicea legăturile Domnului cu poporul, şi locuirea Sa în mijlocul lor. După aceea, citim: „Preotul să ungă cu sânge coarnele altarului pentru tămâia mirositoare, care este înaintea Domnului în cortul întâlnirii”. Aceasta asigură slujba de laudă a adunării. Punând sângele pe altarul „de aur”, adevărata temelie a slujbei de lauda sau preamărire era apărata, astfel că flacăra şi mirosul plăcut al tămâiei puteau să se ridice mereu în sus. În sfârşit: „Celălalt sânge al viţelului să-l verse la picioarele altarului pentru arderile de tot, care este la uşa cortului întâlnirii”. Aici avem un răspuns deplin la cerinţele cugetului fiecăruia în parte, căci altarul de aramă era locul unde erau primiţi toţi. Aici întâlnea Dumnezeu pe păcătos.

În celelalte două: pentru „o căpetenie”, sau pentru „vreunul din poporul de rând”, nu era vorba de cugetul fiecăruia; de-aceea nu se făcea decât un singur lucru cu sângele: era vărsat „la picioarele altarului pentru arderile de tot” (vers 7, 25,30). Sunt aici lămuriri, care cer toată luarea aminte a cititorului, dacă doreşte să înţeleagă bine minunatele amănunţimi ale acestei jertfe.(.Deosebirea dintre jertfa pentru „o căpetenie” şi jertfa pentru „vreunul din poporul de rând”, era că, in cea dintâi, era „un dobitoc de parte bărbătească fără cusur” În a doua era „de parte femeiască fără cusur”. Păcatul unei căpetenii avea mult mai mare înrâurire decât al omului de rând; de aceea era nevoie de o întrebuinţare mai mare a sângelui scump. În capitolul 5. stih 13, găsim împrejurări care cereau o întrebuinţare mai mică a jertfei pentru vină. Pentru jurăminte sau pentru atingerea de ceva necurat, se putea aduce, ca dar, a zecea parte dintr-o efă din floarea făinii, şi anume ca dar de ispăşire (cap. 5, 11-13). Ce deosebire între ispăşirea dată de iedul unei căpetenii şi pumnul de făină al unui om sărac. Şi totuşi, şi în una, ca şi în cealaltă, se spune: „şi i se va ierta”. Cititorul va băga de seama că până la stihul 13, capitolul 5 face parte din capitolul 4. Amândouă ne arată învăţătura jertfei pentru păcat în toate întrebuinţările ei, de la ied şi până la pumnul de făină. Fiecare jertfă începe cu cuvintele: „Domnul a vorbit lui Moise”. Astfel, de pildă, jertfele de bun miros (cap. 1-3) încep cu cuvintele: „Domnul a vorbit lui Moise”. De aici nu mai găsim cuvintele acestea până la cap. 4:1, unde aduc jertfa pentru păcat. Le găsim iarăşi în cap. 5.14 la începutul jertfelor pentru vină faţă de lucrurile sfinte ale Domnului; le mai găsim iarăşi in cap. 6.1, unde încep jertfele pentru vină faţă de aproapele, împărţirea aceasta se vede cu uşurinţă, şi ea va ajuta cititorului să înţeleagă mai bine feluritele jertfe.

Urmarea păcatului nu se întindea dincolo de cugetul omului. Păcatul unei „căpetenii” sau „al unui om din poporul de rând”, nu putea să înrâurească asupra „altarului tămâiei” – locul de închinare al preotului. El nu putea să ajungă până la perdeaua dinăuntru a „locului sfânt”, marginea locuinţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Trebuie să înţelegem bine aceasta. Cu păcatele noastre sau cu căderile noastre trebuie să ne ducem acolo, unde se poate apropia fiecare de Dumnezeu. Mulţi se înşeală în privinţa aceasta. Ei vin la adunare cu cugetul întinat şi în felul acesta, slăbesc toata adunarea de laudă şi preamărire. Ar trebui să se ia bine seama la acest lucru şi să se păzească cu multă grijă de el. Avem mare nevoie să veghem ca întotdeauna cugetul nostru să fie în lumină. Şi când greşim, cum, vai, facem în atâtea împrejurări, să avem a face mai întâi cu Dumnezeu, în taină, cu privire la căderea noastră.

După ce am arătat cele trei trepte ale jertfei pentru păcat, să vedem, cu de-amănuntul, ce cuprinde cea dintâi. De aici vom putea înţelege mai uşor pe celelalte. Totuşi, înainte ca să începem, doresc să atrag luarea aminte a cititorilor mei asupra unui lucru foarte însemnat, arătat în stihul al doilea din acest capitol: „Când va păcătui cineva fără voie (din neştiinţă)”. Aceasta ne arată unul din adevărurile cele mai de preţ, în legătură cu ispăşirea făcută de Domnul Isus Cristos. Adâncindu-ne mai mult în această ispăşire, vedem nespus mai mult decât împăcarea cerinţelor cugetului nostru. Putem să vedem aici ceea ce a împăcat pe deplin cerinţele sfinţeniei dumnezeieşti, ale dreptăţii dumnezeieşti şi ale măririi dumnezeieşti. Sfinţenia locuinţei lui Dumnezeu şi temelia legăturii cu poporul Său, niciodată nu s-ar fi putut statornicii după măsura cugetului omului, oricât de mare ar fi această măsură. Sunt multe lucruri pe care cugetul omului le-ar trece cu vederea, multe lucruri pe care nu le înţelege mintea omenească, multe lucruri pe care inima omului le-ar crede îngăduite, dar pe care Dumnezeu n-ar putea să le îngăduie, şi, prin urmare, Dumnezeu n-ar putea să stea în legătură cu omul. De aceea, dacă ispăşirea lui Cristos n-ar fi decât pentru păcatele pe care le ştie omul, am pierde temelia adevărată a păcii. Avem nevoie să ştim că păcatul a fost ispăşit după dreptatea lui Dumnezeu, că cerinţele scaunului Lui de domnie au fost pe deplin împăcate, că păcatul, privit în lumina sfinţeniei Sale, a fost judecat în totul. Aceasta dă sufletului o pace trainică. O ispăşire deplină a fost făcută pentru păcatele pe care credinciosul nu le cunoaşte, ca şi pentru păcatele pe care le cunoaşte, jertfa lui Cristos pune temelia legăturilor şi părtăşiei celui credincios cu Dumnezeu, după preţuirea pe care o face Dumnezeu jertfei.

Dacă înţelegem bine adevărul acesta, ne foloseşte nespus de mult. Dacă nu înţelegem bine această măsură a ispăşirii, nu putem să avem o pace sigură şi nici nu putem pricepe întinderea şi plinătatea lucrării lui Cristos. Dumnezeu ştia ce trebuie făcut ca omul să stea fără teamă înaintea Sa. Aceasta se vede la cruce. N-ar fi fost niciodată părtăşie între Dumnezeu şi om, dacă Dumnezeu n-ar fi sfârşit-o cu păcatul aşa cum a ştiut El; căci, chiar atunci când cugetul omului ar fi fost împăcat, ar mai fi fost întotdeauna loc să se pună întrebarea: este Dumnezeu împăcat? Şi dacă nu s-ar fi răspuns că Dumnezeu este împăcat, n-ar mai fi fost părtăşie cu El.(Doresc să se ştie bine că ceea ce se spune in text, este numai ispăşirea. Cititorul creştin ştie bine, nu mă îndoiesc de aceasta, că „firea dumnezeiască” este aceea prin care am părtăşie cu Dumnezeu. Am nevoie nu numai de un drept ca să mă apropii de Dumnezeu, ci şi de o fire prin care să mă bucur de părtăşie. „Cel care crede în numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” are şi una şi alta. (Vezi Ioan 1, 12, 13; 3. 36; 5. 24. 2a 31; l Ioan 5. 11-13).

Inima şi-ar spune fără încetare că, în amănunţimile vieţii, sunt lucruri pe care Dumnezeu nu le-ar putea îngădui. Este adevărat că se poate să facem câte ceva din greşeală, „fără voie”, dar aceasta n-ar schimba întru nimic grozăvia păcatului, pentru că Dumnezeu cunoaşte totul. Ar fi deci, îndoieli şi temeri neîncetat. La toate însă răspundem că păcatul a fost ispăşit, nu după ne-cunoştinţa noastră, ci după înţelepciunea lui Dumnezeu. Această siguranţa dă o odihnă deplină sufletului şi cugetului. Dumnezeu a fost împăcat pe deplin cu privire la noi, prin lucrarea Lui însuşi. El însuşi a găsit putinţa noastră de scăpare, şi, prin urmare, cu cât cugetul poate să prindă mult mai multe, prin lucrarea Cuvântului şi a Duhului Sfânt, cu cât înţelege ceea ce este urât înaintea lui Dumnezeu, cu atât înţelege mai lămurit, mai adânc şi cu mai multă putere, preţul nespus de mare al jertfei pentru păcat, care nu numai că trece peste marginile cugetului omenesc, dar răspunde, pe deplin, şi la toate cerinţele sfinţeniei dumnezeieşti.

Nimic nu arată mai bine neputinţa omului să scape de păcat, decât faptul că sunt „păcate făcute din neştiinţă”. Cum ar putea să judece el ceea ce nu cunoaşte? Cum ar putea să rânduiască el, după voia sa, ceea ce niciodată n-a intrat în marginile cugetului său.

Cu neputinţă. Neştiinţa în care este omul, cu privire la păcat, arată că el nici nu poate să scape de păcat. Dacă nu-l cunoaşte, ce ar putea sa facă? Nimic. Este aşa de slab, pe cât este de neştiutor. Şi asta nu este totul. Faptul că este un „păcat din neştiinţa” arată, foarte lămurit, nesiguranţa care trebuie să însoţească orice încercare de lecuire de păcat, care niciodată n-ar trece marginile cerute de cugetul omenesc cel mai înalt şi mai pătrunzător. Nu poate să fie niciodată pace trainică pe această temelie. Dacă inima n-ar fi adusă la o stare de odihnă ne-tulburată prin mărturia Scripturii, că adică cerinţele dreptăţii dumnezeieşti au fost împăcate, va fi fără îndoială, neliniştită, şi simţămintele de felul acesta sunt o piedică pentru părtăşia cu Dumnezeu şi pentru mărturia noastră. Dacă sunt neliniştit în ce priveşte ştergerea păcatului, nu pot să mă bucur de părtăşia cu Dumnezeu, nici cu copiii Lui, şi nici nu pot să fiu un martor ai lui Cristos. Inima noastră trebuie să se odihnească în faţa lui Dumnezeu, în ce priveşte iertarea desăvârşită a păcatelor, înainte ca „să ne putem închina în duh şi în adevăr”. Dacă simţământul vinii apasă asupra cugetului, trebuie să fie groază în inimă, şi, fără îndoială, o inima plină de spaima nu poate să fie fericită. Numai inima plină de odihna dulce şi sfântă dată de sângele lui Cristos, poate să aducă mulţumiri şi laude care să se înalţe până la Tatăl. Acelaşi lucru este şi cu privire la părtăşia noastră cu copiii lui Dumnezeu, cu privire la mărturia noastră în mijlocul oamenilor. Totul trebuie să se sprijine pe o pace sigură, şi pacea aceasta se sprijine pe un cuget pe deplin curăţit. Şi cugetul acesta curăţit se sprijină pe temelia unei iertări depline a tuturor păcatelor noastre, cunoscute sau necunoscute.

Acum, punând faţă în faţă jertfa pentru păcat şi. arderea de tot, vom avea două înfăţişări ale lui Cristos, foarte deosebite una de alta. Dar, cu toată deosebirea aceasta, este unul şi acelaşi Cristos; de aceea, şi în jertfa dintâi şi în cealaltă, darul era „fără cusur”. Şi este uşor de înţeles. Sub orice înfăţişare am privi pe Domnul Isus, întotdeauna vedem că Fiinţa Sa este desăvârşită, curată, sfântă şi fără cusur. Este adevărat că, în harul Său, El a voit să se împovăreze cu păcatul oamenilor, dar chiar atunci Cristos era desăvârşit şi fără cusur. Măreţ lucru; curăţenia de nestricat şi slava dumnezeiască a prea iubitului nostru Domn, se văd tot aşa de desăvârşite în jertfa pentru păcat ca şi în arderea de tot. În orice împrejurare ne este înfăţişat, orice lucrare împlineşte, oricare este locul pe care îl are, slava Sa străluceşte cu toată puterea dumnezeiască.

Acest adevăr, anume că este unul şi acelaşi Cristos, fie în darul pentru arderea de tot, fie în jertfa pentru păcat, se vede nu numai din faptul că în amândouă jertfele darul era „fără cusur”, dar şi în „legea jertfei pentru păcat”, unde citim: „Iată legea jertfei pentru păcat: Vita pentru jertfa pentru păcat, să fie înjunghiată înaintea Domnului în locul unde se junghie arderea de tot; căci este un lucru prea sfânt” (Lev. 6. 18). Amândouă aceste jertfe înfăţişează pe unul şi acelaşi Cristos, deşi îl înfăţişează în doua feluri cu totul deosebite. În arderea de tot, Cristos răspunde iubirii lui Dumnezeu; în jertfa pentru păcat, răspunde nevoilor celor mai adânci ale omului. Una îl arată ca pe Acela care împlineşte voia lui Dumnezeu, cealaltă, ca pe Acela care poartă păcatul omului. În cea dintâi, aflăm care este preţul jertfei; în cea de-a doua, care este urâciunea păcatului. O cercetare mai amănunţită va face să se vadă mai lămurit ce am spus până acum despre jertfa pentru păcat.

La arderea de tot, am văzut că era un dar de bună voie.„Îl va aduce de bună voie”.( Poate că unii găsesc vreo greutate în faptul că „de bună voie” priveşte pe cei ce aduceau darul, fie însăşi jertfa; dar aceasta nu strică învăţătura arătată mai sus, care se întemeiază pe faptul că acest cuvânt întrebuinţat în arderea de tot, nu, este întrebuinţat în jertfa pentru păcat. Deosebirea rămâne, fie că acest cuvânt este întrebuinţat pentru cel care aduce darul) În jertfa pentru păcat nu este vorba „de bună voie”. Şi era de aşteptat. „De buna voie”, lămureşte mai bine scopul Duhului în arderea de tot, de a o înfăţişa ca un dar de bună voie. Mâncarea şi băutura lui Cristos era să facă voia iui Dumnezeu, ori care ar fi fost. Niciodată nu se gândea să întrebe ce anume era în paharul pe care Tatăl i-L punea în mâini. Îi era de ajuns să ştie că Tatăl i l-a pregătit. Domnul Isus era aşa cum Îl înfăţişa arderea de tot. Dar în jertfa pentru păcat se dezvăluie o altă latură a lui Cristos. Jertfa aceasta nu-L arată ca pe Acela care a împlinit „de bună voie” voia lui Dumnezeu, ci ca pe Acela care poartă lucrul acesta grozav, numit „păcatul”, ca pe Acela care a suferit toate urmările înspăimântătoare, din care cea mai grozavă pentru El era că Dumnezeu Îi ascundea faţa Sa. Astfel că „de bună voie” n-ar fi aici în legătură cu scopul Duhului Sfânt. Cuvintele acelea n-ar fi la locul lor în jertfa pentru păcat, pe când în arderea de tot, numai Dumnezeu putea să le pună într-un loc aşa de potrivit. Faptul că într-un loc sunt puse, iar în celălalt nu sunt puse dă dovadă de măiestria şi de înţelepciunea dumnezeiască cu care s-a scris Levitic.

Deosebirea, pe care o vom vedea acum lămureşte mai de grabă legătura a doua feluri de vorbire ale Domnului nostru. Într-o împrejurare, spune: „Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl nu-1 voi bea?” şi în altă parte: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!” Cuvintele dintâi sunt în legătură cu ceea ce a spus când a început slujba Sa: „Iată, vin Doamne, să fac voia Ta,” şi, în afară de aceasta, sunt împlinirea a ceea ce înfăţişa darul pentru arderea de tot. Al doilea fel de vorbire, dimpotrivă, este strigătul lui Cristos când priveşte ceea ce are să fie făcut prin El, ca jertfă pentru păcat. Vom vedea mai târziu ce însemna starea aceea, ce aşteptă pe Domnul Isus când avea să fie făcut păcat. Dar să vedem toată învăţătura care iese din faptul că vorbele „de bună voie”, pe care le găsim la arderea de tot nu le găsim la jertfa pentru păcat.

Dacă, în arderea de tot vedem voioşia inimii cu care S-a dat pe Sine însuşi ca să împlinească voia lui Dumnezeu, în jertfa pentru păcat, vedem cu ce supunere deplină a luat asupra Lui toate urmările păcatului omului. El găsea plăcere să facă voia lui Dumnezeu; se îngrozea la gândul că va pierde, chiar numai pentru puţina vreme, lumina Feţei binecuvântate a lui Dumnezeu. Nici un dar, singur, n-ar fi putut să-L înfăţişeze sub aceste două feţe. Trebuia un dar care să-L înfăţişeze ca pe Acela care găsea plăcere să facă Voia lui Dumnezeu, şi altă jertfă care să-L înfăţişeze ca pe Acela a cărui fire sfântă se dă înapoi în faţa urmărilor păcatului. Bine dar că le avem pe amândouă. De aceea, cu cât adâncim mai mult supunerea inimii lui Cristos faţa de Dumnezeu, cu atât înţelegem groaza Lui de păcat. Fiecare din aceste daruri lămureşte pe celălalt, şi întrebuinţarea cuvântului „de bună voie”, numai la unul, nu şi la celălalt, ne arată mai bine rostul de căpetenie al fiecăruia.

Dar poate va spune cineva:„Nu era voia lui Dumnezeu ca Cristos să se dea pe Sine însuşi ca jertfă pentru păcat? Şi dacă este aşa, cum putea să aibă cea mai mică şovăială ca să împlinească această voie?” Fără îndoială, după sfatul lui Dumnezeu a suferit Cristos, şi mai mult, bucuria lui Cristos era să facă voia lui Dumnezeu. Dar cum trebuie să înţelegem cuvintele: „Dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta”. Nu este acesta strigătul lui Cristos? Şi nu este vre-un dar aici care să înfăţişeze pe Cristos scoţând un astfel de strigăt? Fără îndoială că este. Ar fi o mare lipsă în jertfele din orânduirea lui Moise, dacă n-ar fi un dar care să arate pe Cristos în starea în care era când a scos un astfel de strigăt. Dar arderea de tot nu-L arată în felul acesta. Nu găsim nimic în arderea de tot care să înfăţişeze felul acesta de vorbire al Domnului Isus. Jertfa pentru păcat este singurul dar care arată starea aceasta a lui Cristos. Umbra îngrozitoare a crucii, cu ocara şi cu blestemul ei, trecea pe dinaintea duhului Lui, şi El nu putea s-o privească fără să strige: „Dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta”. Dar, abia a spus aceste cuvinte, şi supunerea Sa adânca s-a arătat prin aceste cuvinte: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. Ce „pahar” amar a fost acela, care a putut să facă să iasă dintr-o inimă în totul supusă, cuvintele acestea: „Depărtează-l de la Mine!” Ce supunere desăvârşită, când, în faţa unui pahar aşa de amar, inima putea să spună: „Facă-se voia Ta!”

Să vedem acum ce însemnează punerea mâinilor. Lucrarea aceasta era aceeaşi la arderea de tot ca şi la jertfa pentru păcat; dar, la cea dintâi, ea făcea ca cel ce aducea jertfa, să fie una cu darul fără cusur; la cea de a doua, prin punerea mâinilor, păcatul celui ce aducea jertfa, trecea asupra darului. Dacă privim pe Domnul Isus în felul în care este arătat de aceste jertfe, prin punerea mâinilor, vom vedea unul din adevărurile cele mai folositoare; adevăr care, dacă ar fi mai bine înţeles, ne-ar aduce o pace mult mai mare decât aceea de care ne bucurăm de obicei.

Deci, învăţătura pe care ne-o dă punerea manilor este aceasta: Cristos a fost „făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5). El a luat starea noastră cu toate urmările ei, pentru ca noi să putem avea starea Sa cu toate urmările ei. El a fost socotit păcat, pe cruce, pentru ca noi să fim socotiţi neprihăniţi, în faţa sfinţeniei nemărginite. A fost izgonit dinaintea lui Dumnezeu, pentru că avea păcatul asupra Lui, ca noi să putem fi primiţi în casa lui Dumnezeu şi în sânul Său, pentru că avem o neprihănire desăvârşită. A suferit ca Dumnezeu să-şi ascundă Faţa, pentru ca noi să ne bucurăm de strălucirea acestei Feţe. A trebuit să treacă printr-un întuneric de trei ceasuri, pentru ca noi să intrăm în lumina veşnică. A fost părăsit de Dumnezeu pentru o vreme, pentru ca noi să ne bucurăm de starea Lui de faţă întotdeauna. Tot ceea ce ni se cuvenea nouă, ca păcătoşi pierduţi, a fost pus asupra Lui, pentru ca tot ceea ce i se cuvenea Lui să fie partea noastră. Totul era împotriva Lui, când a fost atârnat pe lemnul blestemat, pentru ca nimic să nu poată fi împotriva noastră. S-a făcut una cu noi în moarte şi în judecată, pentru ca noi să fim una cu El în viata şi în neprihănire. A băut paharul mâniei, paharul groazei, pentru ca noi să bem paharul mântuirii, paharul harului nesfârşit. A fost socotit după păcatele noastre, pentru ca noi să fim socotiţi după neprihănirea Lui.

Acesta este adevărul minunat, pe care-l arată punerea mâinilor. Cel ce aducea jertfa, după ce îşi pusese mâna pe capul dobitocului pentru arderea de tot, nu mai era vorba de ceea ce era el sau de ceea ce i se cuvenea lui, ci era vorba de ceea ce era darul înaintea lui Dumnezeu. Dacă dobitocul era fără cusur, cel care-l aducea era socotit la fel; dacă dobitocul era primit, cel care-l aducea era la fel. Ei erau socotiţi una. Lucrarea punerii mâinilor îi făcea una, în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu vedea pe cel ce aducea jertfa, prin darul lui. Aşa era la arderea de tot. Dar, în jertfa pentru păcat, cei care au adus-o, după ce pusese mâna pe capul dobitocului, se ţinea în socoteală ce era cel ce a adus jertfa şi ce merita el. Dobitocul era socotit după meritele aceluia care-l aduce. Ei erau socotiţi una. Punerea mâinilor îi făcea una, în ochii lui Dumnezeu. În jertfa pentru păcat, era vorba de păcatul aceluia care o aducea; în arderea de tot, acela care o aducea era primit. Aceasta era marea deosebire. De aceea, cu toate că punerea mâinilor era aceeaşi la amândouă jertfele, şi, cu toate că lucrarea aceasta, în amândouă împrejurările, arăta unirea, totuşi urmările erau foarte deosebite. Cel neprihănit socotit păcătos; cel păcătos primit în Cel neprihănit. „Cristos a suferit odată pentru păcate. Cel neprihănit pentru cei păcătoşi, pentru ca să ne aducă la Dumnezeu” Iată ce ne învaţă punerea mâinilor. Păcatele noastre au dus pe Cristos la cruce, dar El ne-a dus la Dumnezeu. Şi dacă ne duce la Dumnezeu, o face pentru ca El este primit, ca înviat dintre cei morţi, după ce a înlăturat păcatele noastre prin lucrarea Sa desăvârşită. El a dus păcatele noastre departe de altarul lui Dumnezeu, pentru ca să ne apropie, să ne ducă chiar în locul prea sfânt, după ce ne-a curăţit cugetul de orice mânjire a păcatului, prin sângele Său scump.

Cu cât punem faţă în faţă toate amănuntele darului pentru arderea de tot şi ale darului pentru păcat, cu atât înţelegem mai bine adevărul pomenit mai sus, cu privire la punerea mâinilor şi la urmările pe care le are la unul şi la celălalt.

In capitolul 1 al acestei cărţi, am amintit faptul că este vorba „de fiii lui Aaron” în arderea de tot, dar nu şi în jertfa pentru păcat. Ca preoţi, ei aveau dreptul să stea împrejurul altarului şi să privească flacăra unei jertfe plăcute Domnului, care se ridica spre El. În jertfa pentru păcat, era vorba, mai întâi de toate, de judecata păcatului, nu de slujba sau de uimirea preoţilor, şi de aceea fiii lui Aaron nu se arată aici. Noi avem a face cu Cristos cel înfăţişat de jertfa pentru păcat, numai ca păcătoşi încredinţaţi de păcat. Dar privim pe Cristos cel înfăţişat de arderea de tot numai ca preoţi, îmbrăcaţi în hainele mântuirii.

În afară de aceasta, cititorii mei vor baga de seamă că dobitocul pentru arderea de tot era. jupuit, pe când dobitocul adus ca jertfă pentru păcat nu era. Jertfa pentru arderea de tot era „tăiată în bucăţi”, dar cea pentru păcat nu era. „Măruntaiele şi picioarele” arderii de tot erau „spălate cu apă”, lucru care era cu totul lăsat la o parte în jertfa pentru păcat. În sfârşit, arderea de tot era arsă pe altar, iar jertfa pentru păcat era arsă afară din tabără. Toate acestea sunt deosebiri însemnate, care vin din rostul deosebit al fiecărui dar. Ştim că, în Cuvântul lui Dumnezeu, nu este nimic care să n-aibă o însemnare deosebită; şi orice cititor, care înţelege şi ia seama la ce spune Scriptura, va vedea aceste deosebiri, şi văzându-le va căuta, fără îndoială, să înţeleagă adevărata lor însemnătate. El poate să fie ne-cunoscător în aceste lucruri, dar nu trebuie să fie nepăsător.

A da la o parte numai un singur cuvânt din cărţile insuflate de Duhul Sfânt, şi mai ales din ceea ce cercetăm acum, însemnează să necinstim pe Dumnezeu, care ni le-a dat, înseamnă să ne păgubim sufletele de un mare folos duhovnicesc. Ar trebui să ne oprim asupra celor mai mici amănunte, fie ca să slăvim înţelepciunea lui Dumnezeu, care se arată aici, fie ca să ne mărturisim neştiinţa noastră cu privire la ele şi să ne umilim. Dacă trecem peste ele, cu un duh de nepăsare, spunem, prin aceasta, că Duhul Sfânt a scris lucruri, pe care noi le găsim că nu sunt vrednice să le căutăm şi să le înţelegem. Oricine cunoaşte mai adânc pe Dumnezeu nu îndrăzneşte să gândească aşa ceva. Dacă Duhul Sfânt, dându-ne legea jertfei pentru păcat, a lăsat la o parte amănuntele arătate mai sus, amănunte care au un loc însemnat în legea pentru arderea de tot, fără îndoială, a făcut-o pentru o pricină însemnată, arătându-ne prin aceasta un lucru de preţ. De aceea trebuie să căutăm să înţelegem ce vrea să ne arate El; şi, fără îndoială, deosebirile acestea fac să se vadă mai bine ţinta de căpetenie pe care o avea gândul lui Dumnezeu în fiecare dar. Jertfa pentru păcat arată partea lucrării lui Cristos, în care îl vedem luând locul, care ni se cuvenea nouă. De aceea nu putem să ne aşteptăm să ni se arate aici toate pricinile tainice, care-L făceau pe Cristos să lucreze, aşa cum le vedem în „jupuirea” dobitocului pentru arderea de tot. Firea Domnului Isus este arătată foarte puţin aici, nu aşa de mult cum o arată la arderea de tot „tăierea în bucăţi”. În sfârşit, nu se putea arăta aici ce era Cristos în fiinţa Sa, în lucrarea Sa, aşa cum ni-L înfăţişau „măruntaiele şi picioarele darului pentru arderea de tot spălate cu apă”.

Arderea de tot ne înfăţişează pe prea iubitul nostru Domn dându-se pe Şine însuşi pentru ochiul şi inima Domnului, fără ca să fie vorba de păcat, de mânie sau de judecată. Jertfa pentru păcat, dimpotrivă în loc să arate ce este Cristos, arată ce este păcatul. În loc de preţul lui Isus, vedem urâciunea păcatului. În arderea de tot, pentru că este înfăţişat Cristos dându-se pe Sine însuşi lui Dumnezeu, găsim tot ce putea să-L arate pe El. Jertfa pentru păcat, pentru că este vorba de păcatul judecat de Dumnezeu, este cu totul altceva. Aceasta se poate înţelege fără nici o greutate.