Cu cât citim mai cu luare aminte darurile, cu atât ne încredinţam că, fiecare dar în parte, nu ne arată pe Cristos în totul. Numai unindu-le pe toate, ne putem lămuri mai bine despre Domnului Isus. Fiecare dar are trăsături care îl deosebesc de celelalte. Jertfa de mulţumire, în multe privinţe, se deosebeşte de arderea de tot; dacă vom înţelege lămurit părţile prin care un dar se deosebeşte de celelalte, uşor vom vedea însuşirea lui anumită.

Astfel, punând faţă în fată jertfa de mulţumire cu arderea de tot, vedem că întreita lucrare: „să junghie” jertfa, „să o taie în bucăţi” şi „să-i spele cu apa partea dinăuntru şi picioarele”, nu se găseşte aici la darul de mulţumire, şi se înţelege de ce. În arderea de tot, după cum am văzut, găsim pe Cristos dându-se pe Sine însuşi lui Dumnezeu. Prin urmare, darul trebuia să înfăţişeze pe Cristos dându-se în totul lui Dumnezeu, lăsându-se să fie cercetat până în adâncimile sufletului prin focul dreptăţii dumnezeieşti. În jertfa de mulţumire, gândul de căpetenie este părtăşia celui ce aduce darul. Nu este vorba aici despre bucuria pe care o are Dumnezeu de Cristos, ci de bucuria pe care o are credinciosul de Cristos. De aceea lucrarea de aici nu este aşa de întinsă. Nici un suflet, oricât de mare ar fi iubirea lui, n-ar putea să se ridice la înălţimea gândului lui Cristos de a face voia lui Dumnezeu, şi nici lucrările credinciosului nu vor scoate toate un miros plăcut lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu putea să numere bătăile inimii lui Isus şi de acolo trebuia să fie ars de tot darul care înfăţişa pe Cristos în felul acesta, trebuia să fie o ardere de tot, singura jertfă în care vedem întreita lucrare, pe care am pomenit-o.

În arderea de tot trebuia să fie „un dobitoc de parte bărbătească, fără cusur”, pe când la jertfa de mulţumire putea să fie „sau de parte bărbătească sau de parte femeiască”, dar tot „fără cusur”. Firea lui Cristos trebuia să fie întotdeauna aceeaşi, fie că Dumnezeu singur se bucură de ea, fie ca se bucură credinciosul, în părtăşie şi cu Dumnezeu. Singura pricină pentru care se putea lua un dobitoc „de parte femeiască”, la jertfa de mulţumire, era ca să se arate în ce măsură poate credinciosul să se bucure de Fiinţa aceasta binecuvântată, care, în Ea însăşi, este „aceeaşi ieri, azi şi în veci” (Evrei 13).

Mai mult, la arderea de tot, citim: „Preotul va arde tot”, pe când la jertfa de mulţumire, numai o parte era arsă, anume „grăsimea, rărunchii şi prapurul de pe ficat”. Cea mai bună parte a jertfei era pusă pe altarul Domnului. Partea dinlăuntru puterile ascunse ale lui Isus, nu erau decât pentru Dumnezeu, căci numai El putea să se bucure deplin de ele. Aaron şi fiii lui mâncau „pieptul, care era legănat într-o parte şi într-alta, şi spata de ridicare (Pieptul şi spata înfăţişează iubirea şi puterea, tăria şi gingăşia) (Citiţi cu luare aminte Lev. 7. 28-36).

Toţi cei ce făceau parte din familia preoţească, împreună cu căpetenia lor, îşi aveau fiecare partea lor din jertfa de mulţumire. Şi acum toţi adevăraţii credincioşi, făcuţi, prin har, preoţi ai lui Dumnezeu, pot să se hrănească din gingăşiile şi tăria adevăratei jertfe de mulţumire, pot să se bucure de fericirea şi siguranţă că au inima Lui iubitoare şi umărul Său puternic ca să-i mângâie şi să-i sprijine mereu (Este multă putere şi frumuseţe in stihul 31: „Pieptul va fi pentru Aaron şi pentru fiii lui”. Toţi credincioşii au dreptul să se hrănească cu gingăşiile şi cu iubirea acestei inimi, care bate pentru ei cu o iubire ne-amestecată şi veşnică). „Acesta este dreptul, pe care-l va da ungerea lui Aaron şi a fiilor lui, asupra jertfelor mistuite de foc înaintea Domnului din ziua când vor fi înfăţişaţi ca să fie în slujba Mea ca preoţi.

Iată ce porunceşte Domnul să le dea copiii lui Israel în ziua ungerii lor; aceasta va fi o lege veşnică printre urmaşii lor”(Cap. 7. 35-36).

Punctele acestea alcătuiesc o deosebire însemnată între arderea de tot şi jertfa de mulţumire. Dar, dacă le unim, ne arată cele doua daruri, înaintea ochilor duhului, într-o lumină foarte mare. În jertfa de mulţumire se vede ceva mai mult decât supunerea desăvârşită a lui Cristos faţa de Dumnezeu. Credinciosul este adus aici nu numai ca să privească, dar şi ca să mănânce. Aceasta face ca darul să aibă o însuşire foarte însemnată. Când privesc pe Domnul Isus în arderea de tot, văd în El o Fiinţă a cărei inimă n-avea în vedere decât slava lui Dumnezeu şi împlinirea voii Sale. Dar, dacă Îl privesc în jertfa de mulţumire, găsesc un Prieten, care are un loc, în inima Sa iubitoare şi pe umărul Lui puternic, pentru păcătosul nevrednic. În arderea de tot, pieptul şi spata, picioarele şi măruntaiele, capul şi grăsimea, totul era ars pe altar, totul se ridica spre Domnul ca un miros plăcut. Dar în jertfa de mulţumire, chiar partea care îmi place mai mult mi-este lăsată. Şi nu mănânc singuratec din hrana de care am nevoie, ci în părtăşie cu Dumnezeu şi cu cei ce sunt preoţi împreuna cu mine. Mănânc cunoscând bine că aceeaşi jertfă, care îmi hrăneşte sufletul meu, hrăneşte de asemenea pe cei care sunt credincioşi ca şi mine, şi că, mai ales, ea a înviorat inima lui Dumnezeu.

Acelaşi Isus, care este bucuria cerului, este un izvor de bucurie, de tărie şi de mângâiere pentru orice inimă credincioasă; şi nu numai pentru fiecare inimă în parte, ci pentru toată Biserica lui Dumnezeu. Dumnezeu, în harul Său, a dat poporului Lui ceea ce are El însuşi. „Dar părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Cristos” (1 Ioan 1). Este adevărat ca gândurile noastre cu privire la Cristos nu pot niciodată să se ridice la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu. Preţuirea noastră va fi întotdeauna nespus mai mică decât preţuirea Sa. De aceea familia lui Aaron nu trebuia să mănânce grăsimea. Dar, cu toate că nu ne putem ridica niciodată la puterea lui Dumnezeu de a înţelege, de a preţui Fiinţa şi jertfa lui Cristos, totuşi avem aceeaşi pricină de bucurie pe care o are El, şi de aceea fiii lui Aaron aveau „pieptul legănat şi spata ridicată”. Amândouă erau pentru mângâierea şi bucuria inimii. Domnul Isus, Acela „care a fost mort, dar care este viu în vecii vecilor”, este acum singura ţintă a ochilor şi gândurilor lui Dumnezeu; şi, în harul Său desăvârşit, ne-a făcut parte de acest Mântuitor slăvit. Cristos este ţinta şi a noastră, ţinta inimii noastre şi pricina noastră de cântare. „Făcând pace prin sângele crucii Lui”, S-a înălţat la cer şi a trimes pe Duhul Sfânt, acest „alt Mângâietor”, prin care ne putem hrăni din pieptul şi spata „Jertfei noastre de mulţumire”. Cristos este pacea noastră, într-adevăr, şi este spre bucuria noastră; ştim că Dumnezeu îşi găseşte plăcere în temelia păcii noastre şi că mirosul plăcut al jertfei păcii noastre înveseleşte inima Sa. Aceasta dă un farmec deosebit jertfei de mulţumire.

Cristos, în jertfa de mulţumire, pune temelia păcii cugetului şi răspunde la nevoile sufletului, oricât de mari şi oricât de multe ar fi ele. Fiii lui Aaron puteau să stea împrejurul altarului arderilor de tot, puteau să vadă, cum se suie spre Dumnezeul lui Israel, flacăra de la darul de mâncare. Puteau să vadă cum jertfa se preface în cenuşă. Văzând toate acestea, puteau să şi plece capetele şi să slăvească pe Dumnezeu, dar pentru ei înşişi nu aduceau nimic aici. La jertfa de mulţumire însă, nu era aşa. Acolo, ei vedeau un dar, care era nu numai de un miros plăcut Domnului, dar din care şi ei aveau o parte cu care puteau să se hrănească.

Şi, fără îndoială, este o mare bucurie pentru orice preot a lui Dumnezeu, să ştie (ca să spunem cu cuvinte care se întrebuinţează când este vorba despre dar) că înainte de a primi pieptul şi spata, Dumnezeu Şi-a avut partea Sa. Gândul acesta ne dezvăluie harul minunat al lui Dumnezeu, care ne-a făcut să luăm parte la aceeaşi fericire, la aceeaşi bucurie, pe care o are El însuşi. Nimeni altul şi nimic mai puţin decât aceasta nu putea să-i împlinească dorinţa. Tatăl vrea ca fiul risipitor să mănânce viţelul cel îngrăşat, în părtăşie cu El însuşi. Nu vrea ca fiul Său să stea în alt loc decât la masa Sa, nici să se hrănească cu altă parte cu care nu se hrăneşte El însuşi. Jertfa de mulţumire este tălmăcirea acestor cuvinte: „trebuia să mâncăm şi să ne veselim”. Aşa este harul lui Dumnezeu. Fără îndoiala, avem de ce să fim voioşi, când avem parte de un astfel de har; dar când auzim pe Dumnezeu zicând: „Să mâncăm şi să ne veselim”, inimile noastre ar trebui să salte de bucurie şi să aducă laude lui Dumnezeu. Bucuria Tatălui pentru mântuirea păcătoşilor şi pentru părtăşia, pe care o au sfinţii, adică adevăraţii credincioşi, face pe oameni şi pe îngeri să se uimească în toată veşnicia.

După ce am pus faţă în faţa jertfa de mulţumire cu arderea de tot, să vedem acum jertfa aceasta în legătura cu darul de mâncare. Aici, deosebirea de căpetenie stă în faptul că, în jertfa de mulţumire, este vărsare de sânge, iar în jertfa de mâncare nu este. Totuşi, amândouă erau daruri de un miros plăcut Domnului şi sunt strâns legate între ele, după cum se vede în stihul 22 al capitolului 7. Deosebirile şi legăturile dintre ele sunt foarte însemnate şi cu multă învăţătură.

Numai în părtăşie cu Dumnezeu, sufletul se poate bucura privind firea omenească desăvârşită a Domnului Isus Cristos. Duhul Sfânt ne dă putere şi în acelaşi timp ne îndreaptă privirile prin Cuvânt ca să vedem pe „Omul Cristos Isus”. Mântuitorul ar fi putut să ia trup omenesc; ar fi putut să trăiască şi să lucreze pe pământul acesta; ar fi putut să strălucească în mijlocul întunericului lumii acesteia, în toată lumina cereasca; ar fi putut să treacă repede ca un luceafăr strălucitor în zarea acestei lumi, şi, cu toate acestea, n-ar fi putut fi atins sau ajuns de un păcătos.

Omul nu putea să guste bucuria adâncă, pe care o dă părtăşia cu Dumnezeu, daca n-ar fi avut temelia pe care stă această părtăşie. În jertfa de mulţumire, această temelie atât de scumpă este aşezată bine şi lămurit. „Să pună mâna pe capul dobitocului, să-1 junghie la uşa cortului întâlnirii; şi preoţii, fiii lui Aaron, să stropească sângele pe altar de jur împrejur” (Lev. 3.2).

Stând pe temelia pe care ne-o dă sângele scump al lui Cristos, putem să străbatem, cu inimile liniştite, tărâmurile cele mai minunate ale firii omeneşti a lui Cristos. Dacă n-am avea pe Cristos, înfăţişat decât prin darul de mâncare, ne-ar lipsi dreptul şi temelia de pe care putem s-o vedem şi să ne bucurăm de ea. Dacă n-ar fi vărsare de sânge, temelia aceasta n-ar avea-o păcătosul. Dar Lev 7:12 leagă darul de mâncare de jertfa de mulţumire, şi, prin aceasta, ne spune că, atunci când sufletele noastre au găsit fericirea, putem să ne bucurăm de Acela care „a făcut pacea” şi care este „pacea noastră”. Dar să se înţeleagă bine că jertfa de mulţumire, vărsarea şi stropirea sângelui nu arată de loc pe Cristos purtând păcatul, jertfa de mulţumire nu ne arată pe Cristos purtând păcatul, ca jertfa pentru păcat şi pentru vină; ci (după ce le-a purtat) ni-L înfăţişează ca temelia fericirii şi părtăşiei noastre cu Dumnezeu. Dacă ar fi vorba să poarte păcatul, n-ar fi scris: „Aceasta este o jertfa mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului” (Lev. 3.5; 4. 10-12). Cu toate că nu este vorba aici de păcatul purtat, totuşi, aici e o hrană bogata pentru acela care se vede păcătos, lucru fără de care nici un om nu poate să aibă parte de această jertfă. Ca să avem părtăşie cu Dumnezeu, trebuie să fim „în lumină” şi cum am putea să fim în lumină altfel decât prin acest adevăr de preţ: „Sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1). Cu cât trăim mai mult în lumină, înţelegem şi simţim mai bine ce este potrivnic acestei lumini şi preţuim mai mult sângele prin care putem să avem părtăşie cu Dumnezeu. Cu cât ne apropiem de Dumnezeu, cu atât cunoaştem bogăţiile fără sfârşit ale lui Cristos.

Trebuie să fim bine lămuriţi în privinţa acestui adevăr: nu suntem în faţa lui Dumnezeu decât ca părtaşi ai vieţii şi ai sfinţeniei dumnezeieşti. Tatăl nu putea să primească pe fiul risipitor, la masa sa, decât îmbrăcat în „cea mai frumoasă haină” şi cu toate legăturile, pe care le are fiul faţă de tatăl său. Dacă fiul risipitor şi-ar fi păstrat zdrenţele lui sau dacă ar fi fost primit în casă ca un argat, n-ar fi auzit niciodată cuvintele acestea dulci: „Să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit”. La fel este cu orice adevărat credincios. Firea lui veche nu mai este ţinuta în seamă înaintea lui Dumnezeu, ci este socotită ca moartă, şi la fel trebuie să facă şi credinciosul. Ea este moartă pentru Dumnezeu, moartă pentru credinţă. Şi trebuie s-o socotim aşa, şi s-o ţinem acolo unde stau morţii. Nu putem să ajungem în faţa lui Dumnezeu îmbunătăţind firea veche, ci numai având una nouă. Fiul risipitor n-a fost primit la masa tatălui său, pentru că şi-ar fi îndreptat zdrenţele din starea sa de mai înainte, ci după ce a fost îmbrăcat cu o haină pe care el n-o mai văzuse şi la care nici nu se gândise mai înainte. El n-a adus haina aceasta din „ţări depărtate”, nici n-a cumpărat-o venind pe drum, ci tatăl o avea pentru el, în casa sa. N-a făcut-o fiul, nici n-a ajutat s-o facă, ci tatăl i-a dat-o. Şi astfel ei s-au aşezat la masă, ca sa mănânce „viţelul cel gras” într-o părtăşie fericită.

Vin acum la „legea jertfei de mulţumire”, în care găsim câteva părţi de mare interes. „Iată legea jertfei de mulţumire, care se va aduce Domnului. Dacă cineva o aduce ca jertfă de laudă, să aducă, împreună cu jertfa de mulţumire, nişte turte nedospite, frământate cu untdelemn, nişte plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn, şi nişte turte din floare de făină, prăjite şi frământate cu untdelemn. Pe lângă aceste turte, să aducă şi pâine dospită pentru darul lui de mâncare, împreună cu jertfa lui de laudă şi de mulţumire. Din toate acele daruri să aducă Domnului câte o bucata, ca dar ridicat; ea sa fie a preotului care stropeşte sângele jertfei de mulţumire. Carnea jertfei de laudă şi de mulţumire să fie mâncata chiar în ziua în care este adusă; să nu se lase nimic din ea până dimineaţa. Dacă aduce cineva o jertfa pentru împlinirea unei juruinţe, sau ca dar de buna voie, jertfa să fie mâncata chiar în ziua când o va aduce; iar ce va rămânea din ea, să se mănânce a doua zi. Ce va mai rămânea din carnea vitei până a treia zi, să fie ars în foc. Dacă s-ar întâmpla să mănânce cineva a treia zi din carnea jertfei lui de mulţumire, jertfa lui nu va fi primită, şi nu se va ţinea în seamă celui ce a adus-o: ci va fi un lucru urâcios, şi oricine va mânca din ea îşi va purta vina. Nici carnea care s-a atins de ceva necurat nu trebuie mâncată: ci trebuie arsă în foc. Orice om curat poate să mănânce carne; dar acela care, găsindu-se în stare

de necurăţenie, va mânca din carnea jertfei de mulţumire care este a Domnului, să fie nimicit din poporul său. Şi cine se va atinge de ceva necurat, fie de vreo spurcăciune omenească, fie de un dobitoc necurat, fie de o altă spurcăciune, şi va mânca din carnea jertfei de mulţumire, care este a Domnului, să fie nimicit din poporul său” (Lev 7:11-21)

Este de cel mai mare folos să lămurim deosebirea dintre păcatul în firea veche şi păcatul în cuget. Dacă nu deosebim pe unul de celălalt, sufletele noastre vor fi zdruncinate. O cercetare mai cu luare aminte în 1Ioan 1. 8-10 ne va lumina mult în privinţa aceasta, şi va face să cunoaştem mai adânc însemnătatea învăţăturii jertfei de mulţumire, şi îndeosebi partea la care am ajuns noi aici. Numai omul care merge în lumină ştie că păcatul locuieşte în el. „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, şi adevărul nu este în noi”. În stihul de mai sus citim: „Sângele lui Isus Cristos Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”. Aici, deosebirea dintre păcatul în noi şi păcatul asupra noastră este bine arătată. Dacă socotim că păcatul este încă asupra credinciosului, când se află în faţa lui Dumnezeu, înseamnă că te îndoieşti de puterea sângelui lui Isus şi că nu crezi adevărul Cuvântului dumnezeiesc. Daca sângele lui Isus Cristos curăţeşte pe deplin, atunci cugetul credinciosului este pe deplin curăţit. Aşa spune Dumnezeu, şi noi trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că de la Dumnezeu avem să învăţam care este, în ochii Lui, adevărata stare a credinciosului. Prea suntem porniţi să spunem lui Dumnezeu ce suntem noi în noi înşine, în loc să lăsăm pe El să spună ce suntem în Cristos. Cu alte cuvinte, ne îndeletnicim mai mult cu simţirile noastre decât cu descoperirea pe care o face Dumnezeu despre El. Dumnezeu ne vorbeşte pentru ceea ce a împlinit El în Cristos, şi din pricina firii Lui. Aşa este felul descoperirii pe care o înţelege credinţa, şi care umple sufletul de o pace adâncă. Descoperirea lui Dumnezeu este ceva cu totul deosebit de simţirile mele.

Dar acelaşi cuvânt care spune că n-avem păcat asupra noastră, ne spune, cu toată tăria şi destul de lămurit, că avem păcat în noi „Dacă spunem că n-avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine şi adevărul nu este în noi”. Orice om care are adevărul în el va şti şi că are „păcatul” în el; căci adevărul descoperă totul aşa cum este. Aşa dar ce trebuie să facem? În puterea firii noi, avem dreptul să mergem în aşa fel ca „păcatul”, care locuieşte în noi, să nu se arate în chip de „păcate”. Starea creştinului este o stare de biruinţă şi de slobozenie. El este dezlegat nu numai de vina păcatului, dar şi de păcatul care-i stăpânea viaţa. „Ştiind că omul nostru vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept este izbăvit de păcat. Păcatul să nu mai stăpânească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui… Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru ca nu sunteţi sub lege, ci sub har” (Rom. 6. 14). Păcatul este în om în toată urâciunea lui firească, dar cel credincios este „mort faţă de păcat”. Cum? El este în Cristos. Din fire, el era mort în păcat. Prin har, este mort faţă de păcat. Ce drepturi ar putea să aibă el asupra unui om mort? Nici unul. Cristos a murit odată pentru totdeauna pentru păcat. „Dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, ştiind că Cristos odată ce a fost înviat dintre cei morţi, nu mai moare; moartea nu mai stăpâneşte asupra Lui. Fiindcă, prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat; iar prin viata pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu”. Ce urmează de aici pentru cel credincios? „Tot aşa, şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţa de păcat, şi vii pentru Dumnezeu în Isus Cristos, Domnul nostru”. Aşa este, înaintea lui Dumnezeu, starea neschimbată a credinciosului, aşa că el are dreptul să se bucure că e dezrobit de păcat, ca stăpân, cu toate că păcatul locuieşte în el.

Dar, dacă „cineva a păcătuit”, ce să facă? La întrebarea aceasta, apostolul insuflat de Duhul Sfânt, da un răspuns lămurit şi binecuvântat: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Prin mărturisire, cugetul este slobozit. Apostolul nu spune: „Dacă cerem iertare, Dumnezeu este destul de bun şi de milos ca să ne ierte”. Fără îndoială, este o mare gingăşie pentru un copil să încredinţeze tatălui său, nevoile sale, să-i spună slăbiciunea sa, să-i mărturisească nebuniile lui, lipsurile şi cusururile lui. Aceasta este foarte adevărat, şi tot aşa de adevărat este că Tatăl este destul de milos ca sa răspundă la orice slăbiciune şi neştiinţă a copiilor Săi; dar, cu toate că lucrul acesta este adevărat, Duhul Sfânt spune, prin gura apostolului, că „dacă ne mărturisim, El este credincios şi drept ca să ne ierte”. Aşa dar, Dumnezeu cere mărturisire. Un creştin, care a păcătuit în gând, în vorbă sau în lucrare, ar putea să se roage oricât de mult, oricâte zile şi oricâte luni vrea, ca să ceară iertarea, şi totuşi nu poate să aibă încredinţarea că a primit iertarea întemeiată pe 1 Ioan 1:9; pe când, îndată ce îşi mărturiseşte păcatul său înaintea lui Dumnezeu, n-are decât să creadă ca să ştie că este iertat pe deplin şi curăţit pe deplin.

Este o deosebire fără margini între rugăciunea în care ceri iertare şi între mărturisirea păcatelor, dacă privim aceasta în legătură cu firea lui Dumnezeu, cu jertfa lui Cristos sau cu starea în care este credinciosul înaintea lui Dumnezeu.

Se poate însă ca rugăciunea unui creştin să aibă în sine mărturisirea vreunui păcat, oricare ar fi, chiar dacă n-o spune prin cuvinte. Totuşi este mai bine să gândim şi să facem aşa cum ne spune Scriptura. Este lămurit că atunci când Duhul Sfânt vorbeşte despre mărturisire, nu înţelege prin acest cuvânt rugăciunea. Şi este tot aşa de lămurit că El ştie că în mărturisire sunt lucruri duhovniceşti şi urmări pentru viaţă, care nu se cuprind şi nici nu ţin de rugăciune. De fapt, se întâmplă adesea că obişnuinţa de a plictisi pe Dumnezeu cu cererea pentru iertare, dă dovadă de neştiinţa despre felul în care s-a descoperit Dumnezeu în Fiinţa şi lucrarea lui Cristos, despre locul în care a aşezat jertfa lui Cristos pe credincios, despre mijlocul prin care poate să-şi aibă cugetul uşurat de povară şi spălat de orice mânjire a păcatului.

Dumnezeu a fost împăcat pe deplin prin crucea lui Cristos, cu privire la toate păcatele credinciosului. Pe această cruce, s-a făcut o ispăşire deplina pentru păcatul din firea celui credincios şi pentru păcatul din cugetul lui, pentru păcatele făcute până acum şi viitoare. Dumnezeu n-are nevoie de o altă împăcare. Nu trebuia nimic mai mult ca inima Lui să fie atrasa spre cel credincios. Noi n-avem nevoie să-L rugăm să fie „credincios şi drept”, odată ce credincioşia şi dreptatea Sa au fost atât de măreţ arătate, dezvăluite şi împăcate în moartea lui Cristos. Păcatele noastre niciodată nu vor fi aduse înaintea lui Dumnezeu, pentru ca Cristos le-a ridicat şi le-a purtat pe toate. Dar, dacă păcătuim, cugetul nostru va simţi, el începe să simtă; da, Duhul Sfânt îi face să simtă. Duhul Sfânt nu lasă nici chiar un singur gând uşuratic să treacă în inimile noastre fără ca să fie judecat. Păcatul nostru şi-a croit el vreun drum până în faţa lui Dumnezeu? Şi a găsit el loc în lumina curată a locului prea sfânt? Nicidecum! Avem acolo „mijlocitor” pe „Isus Cristos, care este drept”, ca să păstreze legăturile pe care le avem cu Tatăl. Dar, cu toate că păcatul nu va atinge gândurile lui Dumnezeu, cu privire la noi, atinge însă gândurile noastre cu privire la Dumnezeu.( Cititorul îşi va aduce aminte că ceea ce am spus mai sus nu strică însemnătatea adevărului arătat la Ioan 14:21-23 anume iubirea deosebită a Tatălui pentru un copil ascultător, şi părtăşia deosebită a unui astfel de copil cu Tatăl şi cu Fiul. Dea Dumnezeu ca acest adevăr să fie săpat în toate inimile prin Duhul Sfânt) Deşi nu ajunge până în faţa Sa, ajunge însă până la noi în chipul cel mai trist şi mai umilitor. Se face ca un nor gros şi întunecos în zarea noastră duhovnicească, în aşa fel că sufletele noastre nu pot să se bucure de strălucirea binecuvântată a Feţei Tatălui nostru. Nu poate să schimbe starea noastră înaintea lui Dumnezeu, dar poate să schimbe bucuria pe care o avem în El.

Aşa dar, ce să facem? Cuvântul răspunde: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Prin mărturisire, cugetul nostru este uşurat, simţimântul dulce al legăturilor noastre vine din nou; norul întunecat, risipit; înrâurirea de gheaţă şi de uscăciune, izgonită; gândurile noastre despre Dumnezeu, îndreptate. Aşa lucrează Dumnezeu, şi putem să spunem, cu toată dreptatea, că inima care ştie ce înseamnă să-ţi mărturiseşti păcatele lui Dumnezeu, va simţi cu atât mai bine puterea dumnezeiască a cuvintelor apostolului: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi” (1 Ioan 2.1),

Mai mult, este un fel de a ne ruga pentru iertare, care face să se piardă din vedere temelia desăvârşita a iertării, pusă în jertfa crucii. Dacă Dumnezeu iartă păcatele, trebuie să fie „credincios şi drept”, când le iartă. Dar este lămurit că rugăciunile noastre, oricât de fierbinţi ar fi ele, nu sunt pricina pentru care ne iartă Dumnezeu. Credincioşia şi dreptatea lui Dumnezeu au fost bine statornicite şi cu privire la păcatele noastre şi cu privire la rădăcina păcatului din firea noastră. Dumnezeu a judecat păcatele noastre în Acela care a fost judecat în locul nostru, „pe lemn” şi, prin mărturisire, ne judecăm noi înşine. Ea este de nevoie ca să ne putem bucura de iertarea dumnezeiască şi pentru liniştirea noastră. Cel mai mic păcat care stă, fără sa fie mărturisit şi fără să fie judecat, în cugetul nostru, va rupe cu totul legătura cu Dumnezeu. Păcatul care este în noi n-are urmarea aceasta, dar, dacă îngăduim ca păcatul să rămână asupra noastră, nu putem să avem părtăşie cu Dumnezeu. El a ridicat păcatele noastre în aşa fel ca poate să ne aibă în faţa Sa; şi câtă vreme rămânem în faţa Sa, păcatul nu ne tulbură. Dar, dacă ne depărtăm de El, şi păcătuim, chiar numai în gând, legătura cu Dumnezeu este ruptă până când, prin mărturisire, am scăpat de păcatul nostru. Lucrarea aceasta, abia mai este nevoie s-o spun, se întemeiază în totul pe jertfa desăvârşita şi pe mijlocirea dreaptă a Domnului Isus Cristos.

În sfârşit, deosebirea dintre rugăciune şi mărturisire, cu privire la starea inimii înaintea lui Dumnezeu, nu prea este preţuita, pentru că cere ceva mai greu. Este mult mai uşor să ceri, intr-un fel obişnuit, iertarea păcatelor, decât să mărturiseşti aceste păcate. De mărturisire se leagă şi judecata de sine-însuşi. Cererile de iertare nu cuprind întotdeauna judecarea de sine. Aceasta ar fi de ajuns ca să arătăm deosebirea. Judecata de sine însuşi este una dintre deprinderile cele mai de preţ pentru viaţa creştinească, de aceea ar trebui să fie scumpă pentru orice creştin serios.

Deosebirea dintre cererea de iertare şi mărturisire se vede mereu în legăturile noastre cu copiii. Dacă un copil a făcut ceva rău, îi este mult mai uşor să ceară tatălui său să-l ierte, decât sa mărturisească deschis ce a făcut. Cerând iertare, copilul poate să aibă multe lucruri care caută să micşoreze simţământul greşelii; poate că, în sine, crede că nu este aşa de vinovat, şi îi este uşor să ceară iertare; pe când, mărturisindu-şi greşeala, are loc judecata de sine însuşi. În afară de aceasta, cerând iertare, poate să fie înrâurit mai ales de dorinţa ca să scape de urmările răului pe care l-a făcut, pe când părinţii cu judecată vor căuta să facă pe copil să înţeleagă de ce este rea fapta lui, şi pentru aceasta este nevoie de o mărturisire deplină a greşelii şi de o osândire de sine însuşi.

Din pricina aceasta, Dumnezeu vrea ca orice păcat să fie adus înaintea Lui şi judecat în întregime. El vrea ca, nu numai să ne temem de urmările păcatului cari sunt nesfârşite dar să urâm păcatul însuşi, pentru că este urât în ochii Săi. Dacă am fi iertaţi de păcatul pe care îl facem, oricare ar fi el. numai pentru că cerem iertare, n-am mai avea ură faţă de păcat, şi preţuirea legăturii cu Dumnezeu, de care ne bucurăm, n-ar mai fi aşa de mare. Urmările asupra întregii noastre stări, ca şi asupra purtării şi mersului nostru în viaţă, sunt bine cunoscute de orice creştin încercat.( împrejurarea cu Simon Magul din Fapte 8, poate că aduce vre-o nedumerire pentru cetitor. Dar este lămurit că un om care era „plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii”, n-ar putea fi luat ca pildă pentru copiii lui Dumnezeu. Împrejurarea aceasta n-are a fac cu ce scrie 1 Ioan 1:9. El nu era în starea de copil al lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu era unul din aceea pentru care mijloceşte Cristos. Voi mai adăuga că pricina de rugăciune a Domnului nu este înlăturată în ceea ce am spus mai sus. Vreau să rămân la marginile locului din Scriptură unde ne aflăm acum. Nu punem hotare de fier. Un suflet poate să strige către Dumnezeu oricând, ca să ceară ceea ce are nevoie. Dumnezeu este gata întotdeauna să asculte şi să împlinească)

Toată înlănţuirea aceasta de gânduri este strâns legată de cele două adevăruri mari din legea jertfei de mulţumire.

În versetul 13 al capitolului 7 din Levitic, citim: „să aducă pâine dospită împreună cu jertfa lui” şi totuşi în stihul 20, este scris: „Dar acela care, găsindu-se în starea de necurăţie, va mânca din carnea jertfei de mulţumire, care este a Domnului, sa fie nimicit din poporul său”. Aici se vede lămurit păcatul în noi şi păcatul asupra noastră. „Aluatul” era îngăduit, pentru că era păcat în firea celui ce lua parte la jertfă. „Necurăţia” nu era îngăduită, pentru că nu trebuia să fie nici un păcat în cugetul celui ce lua parte la jertfa de mulţumire. Dacă este vorba de păcat nu poate să mai fie vorba de părtăşie. Dumnezeu a îngrijit în ce priveşte păcatul, pe care îl ştie că este în noi, prin sângele de ispăşire; şi de aceea se spune despre pâinea dospită a jertfei de mulţumire: „Din toate aceste daruri să aducă Domnului câte o bucată, ca dar ridicat; ea să fie a preotului care stropeşte sângele jertfei de mulţumire” (vers 14). Cu alte cuvinte, pentru „aluatul”, din firea celui ce lua parte la jertfă era de ajuns „sângele” jertfei. Preotul care lua pâinea dospită, trebuia să fie acela care stropea cu sânge. Dumnezeu a îndepărtat, pentru totdeauna, păcatul din faţa Lui. Cu toate că păcatul este în noi, ochii Săi nu se opresc asupra lui. El nu vede decât sângele, şi de aceea ne îngăduie cea mai mare părtăşie cu El. Dar, dacă lăsăm păcatul, care este în noi, să se arate şi să dea naştere la „păcate”, atunci trebuie să aibă loc mărturisirea, iertarea şi curăţirea, înainte ca să mâncăm din nou din carnea jertfei de mulţumire. Înlăturarea celui necurat înfăţişează înlăturarea celui credincios de la legătura cu Dumnezeu din pricina păcatelor nemărturisite. Căutând să am părtăşie cu Dumnezeu, fără să mă depărtez de păcate, înseamnă că îmi închipui că Dumnezeu are părtăşie cu păcatul. „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul” (1 Ioan 1:6).

În lumina acestui adevăr, uşor putem să înţelegem cât de mult ne înşelăm, când socotim că cel care se tot uită la firea lui rea şi la păcatele sale, ar face, prin aceasta, o lucrare duhovnicească, sau că aceasta ar fi o urmare a legăturii lui cu Dumnezeu. Oare Dumnezeu ne-a chemat să avem legătură cu El cu gând ca să vedem cât de mare este grozăvia păcatului? Păcatul sau păcatele ar putea să fie ele temelia şi pricina părtăşiei noastre cu Dumnezeu? Nicidecum. Dimpotrivă, vedem că, atâta timp cât păcatul este înaintea noastră, legătura noastră cu Dumnezeu este ruptă. Nu poate să fie părtăşie decât „în lumină”, şi, fără îndoială, în lumină nu găsim păcat. Acolo vedem sângele care ne-a spălat, şi pe Mijlocitorul, care ne ţine aproape de Dumnezeu. Păcatul a fost şters pentru totdeauna din locurile de sus, unde Dumnezeu şi credinciosul stau într-o părtăşie sfântă. Care era pricina părtăşiei tatălui cu fiul risipitor? Erau zdrenţele fiului?

Erau roşcovele din „ţara depărtată”? Nu. Nimic din ceea ce aducea cu el fiul risipitor. Temelia părtăşiei era ceea ce pregătise tatăl, în iubirea sa, era „viţelul cel gras”. La fel este şi cu privire la Dumnezeu şi adevăratul credincios. Ei mănâncă împreuna, într-o părtăşie sfântă, din Acela al cărui sânge a spălat şi a curăţit pe cel credincios, şi l-a dus în faţa Tatălui, pentru totdeauna, în lumină, acolo unde păcatul nu poate să se apropie niciodată. Să nu credem că adevărata smerenie se arată atunci când vedem cât de mari sunt păcatele noastre. Prin aceasta, vom avea doar un simţământ de durere şi o înfăţişare posomorâtă; dar smerenia cea mai adâncă porneşte din alt izvor. Când era fiul risipitor mai smerit? Când „şi-a venit în fire” în ţara depărtată, sau când tatăl a căzut pe grumazul lui, şi când a intrat în casa tatălui? Nu este lămurit oare că Cel, care ne-a ridicat până la cele mai mari înălţimi ale părtăşiei cu Dumnezeu, numai El este în stare să ne coboare până la cele mai mari adâncimi ale adevăratei smerenii? Fără nici o îndoială că da. Smerenia, care porneşte din faptul că suntem iertaţi de păcatele noastre, va fi întotdeauna mult mai adânca decât aceea pe care o avem când descoperim aceste păcate. Cea dintâi mă pune în legătură cu Dumnezeu; a doua are a face cu eul. El ne-a făcut copiii Săi; numai să umblăm ca nişte copii ai Lui şi vom fi smeriţi.

Înainte de a trece de la această parte a jertfei de mulţumire, vreau să atrag puţin luarea aminte asupra cinei Domnului, care, fiind una dintre cele mai însemnate clipe ale părtăşiei Bisericii, este în legătură cu ceea ce ne spune jertfa de mulţumire. Cina este un praznic numai de mulţumire, de mulţumire pentru o mântuire împlinită. Cine n-a înţeles acest rost al Cinei Domnului nu se poate să serbeze, aşa cum trebuie, această clipă din viata creştinului. „Paharul binecuvântat, pe care îl binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Cristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este împărtăşirea cu trupul lui Cristos” (1 Cor:10.16). De aceea, un suflet, încovoiat sub sarcina greoaie a păcatului, nu poate să guste din bucuria acestei serbări, pentru că Cina înfăţişează îndepărtarea cu totul de păcat prin moartea lui Cristos: „Voi vestiţi moartea Domnului, până va veni El”(1 Cor. 11). Moartea lui Cristos este, pentru credinţă, sfârşitul a tot ce ţine de starea noastră în vechea zidire; iar Cina „vesteşte” această moarte, vesteşte că sarcina păcatului celui credincios a fost purtată de Acela care a ridicat-o pentru totdeauna; că lanţul păcatelor noastre, care ne ţinea legaţi altă dată, a fost rupt prin moartea lui Cristos şi niciodată nu va putea să ne lege iarăşi. Ne adunăm împrejurul mesei Domnului cu toată bucuria de biruitori. Privim în urmă la cruce, unde s-a dat bătălia şi unde biruinţa a fost câştigată; privim înainte spre slavă, acolo, unde vom intra, pentru că Domnul Isus ne-a adus o biruinţă deplină şi veşnică.

Este adevărat că avem „aluat” în noi, dar n-avem nimic „necurat” asupra noastră. Nu trebuie să ne îndreptăm privirile spre păcatele noastre, ci spre Acela care le-a purtat pe cruce şi care ni le-a ridicat pentru totdeauna. Nu trebuie să „ne amăgim pe noi înşine” cu gândul că n-avem păcat în noi; dar să nu tăgăduim nici adevărul Cuvântului lui Dumnezeu şi însemnătatea sângelui lui Cristos, şi să nu vrem să ne bucurăm de adevărul de preţ că n-avem păcate asupra noastră, căci „sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”. Este cu adevărat de plâns să vezi ce nor întunecos acopere masa Domnului pentru mintea atâtor creştini fără Cristos. Faptul acesta, ca şi multe alte fapte, ne arată până la ce adâncime de neştiinţă poate să cadă cineva cu privire la adevărurile cele mai simple ale Evangheliei. Ştim, în adevăr, că atunci când Cina este luată pe altă temelie decât aceea că ştim că suntem mântuiţi, ne bucurăm că avem iertarea, ştim că suntem izbăviţi de păcat, sufletul se afundă în norii cei mai groşi. Amintirea lui Cristos este dată la o parte. În loc să fie luată pentru că mântuirea a fost împlinită, Cina este luată pentru ca să se ajungă la mântuire. Aşa de rău sunt folosite aceste orânduiri, iar sufletele sunt cufundate în întuneric, în neînţelegere şi în rătăcire.

Jertfa de mulţumire ne arată că, după ce sângele era stropit, Dumnezeu şi cel ce lua parte la jertfă, puteau să mănânce împreună, într-o împărtăşire fericită şi liniştită. Pentru aceasta nu trebuia nimic mai mult. Pacea era făcută prin sânge şi pe temelia aceasta se sprijinea părtăşia cu Dumnezeu. O singură îndoială cu privire la temelia păcii este o lovitura de moarte pentru părtăşia cu Dumnezeu. Dacă ne silim cu opintirile noastre zadarnice, să facem pace cu Dumnezeu, suntem cu totul străini de părtăşia cu El. Dacă sângele jertfei de mulţumire n-a fost stropit, este cu neputinţă să mâncăm din „pieptul legănat” sau din „spata ridicată”. Dar, de altă parte, dacă sângele a fost stropit, şi pacea a fost făcută, Dumnezeu însuşi a făcut-o; pentru credinţă aceasta este de ajuns; şi, prin urmare, prin credinţă, avem părtăşie cu Dumnezeu, înţelegând şi bucurându-ne de o mântuire împlinită. Gustăm dulceaţa bucuriei lui Dumnezeu. Ne hrănim cu Cristos în toata plinătatea şi în toată fericirea stării de faţă a lui Dumnezeu.

Punctul acesta din urmă stă în legătură cu un alt adevăr de preţ, arătat în legea jertfei de mulţumire. „Carnea jertfei de laudă şi de mulţumire să fie mâncată chiar în ziua în care este adusă; să nu se lase nimic din ea până dimineaţa”. Aceasta însemnează ca părtăşia celui ce ia parte la jertfă, nu trebuie să fie despărţită de jertfa pe care este întemeiată această părtăşie.

Trebuie să ţinem lângă jertfă, simţămintele inimii şi orice încercare a sufletului nostru. Aceasta va face ca slujba noastră pentru Dumnezeu să fie cu putere şi neîmpiedecată de nimic. Se poate să începem o lucrare pentru Dumnezeu, având inimile îndreptate numai spre Cristos, şi, totuşi, spre sfârşitul acestei lucrări, să ne pomenim că inimile noastre au fost îndreptate spre ceea ce facem sau spunem noi, sau spre cei care ne asculta. Se întâmplă adesea că lucrarea pe care o începem în Duhul o sfârşim în firea pământească. Ar trebui să luăm seama să nu facem un singur pas mai departe fără Duhul lui Dumnezeu şi să ne oprim îndată acolo, unde încetează lucrarea începută în Duhul Sfânt. Dacă Duhul Sfânt ne dă „cinci cuvinte” de lauda şi de mulţumire, să spunem aceste „cinci cuvinte” şi să tăcem. Dacă spunem mai mult, „mâncăm carnea jertfei noastre” înainte de timpul hotărât, şi, în loc ca lucrarea aceasta să fie „primită”, este „o urâciune” pentru Dumnezeu. Să ne aducem aminte de aceasta şi să luăm seama. Totuşi să nu fim neliniştiţi. Dumnezeu vrea să fim cârmuiţi de Duhul Sfânt. El nu poate să primească decât ceea ce este dumnezeiesc, de aceea vrea să nu-i aducem decât ce este dumnezeiesc.

„Dacă aduce cineva o jertfă pentru împlinirea unei juruinţe, sau ca dar de bună voie, jertfa sa fie mâncată chiar în ziua când o va aduce; iar ce va rămânea din ea, să se mănânce a doua zi” (Cap. 7. 16). Când cineva primeşte un dar oarecare de la Dumnezeu, îndată sufletul aduce mulţumiri. În această împrejurare, slujba este urmarea acestui dar şi este legată de acest dar, oricare ar fi ea, şi nu merge mai departe. Dar când inima, prin Duhul Sfânt, aduce de bunăvoie o lauda lui Dumnezeu, atunci slujba va fi mai lungă. Totuşi, slujba duhovnicească întotdeauna este în strânsă legătură cu jertfa de preţ a lui Cristos. „Ce va mai rămânea din carnea vitei până a treia zi, să fie ars în foc. Dacă s-ar întâmpla să mănânce cineva a treia zi din carnea jertfei lui de mulţumire, jertfa lui nu va fi primită, şi nu se va ţinea în seama celui ce a adus-o: ci va fi un lucru urâcios, şi oricine va mânca din ea îşi va purta vina”. Nimic n-are preţ în ochii lui Dumnezeu decât ceea ce ţine de Cristos. Poate să fie cineva care să aibă înfăţişarea de om foarte evlavios, totuşi evlavia acestui om poate să stea numai în nişte simţăminte fireşti, nişte simţăminte religioase ale firii vechi. Firea veche poate fi înrâurită de felurite lucruri, ca măreţia şi strălucirea slujbelor religioase, de cântări, de veşminte şi bogăţia hainelor, de o liturghie mişcătoare; şi, cu toate acestea, lipseşte cu totul închinarea duhovnicească. Aceeaşi oameni, care au fost mişcaţi de înfăţişările măreţe ale unei slujbe aşa zise religioase, se simt tot aşa de bine la „operă”, sau la „concert”, sau la „teatru” sau la „cinema”, sau la „bal”, etc.

Cei ce vor să-şi aducă aminte că „Dumnezeu este duh, şi cine se închina Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4), trebuie să se păzească de astfel de înfăţişări ale evlaviei. Ceea ce numesc oamenii „religie”, se îmbracă, în zilele noastre, cu farmecele cele mai puternice. Aruncând grosolăniile Evului Mediu, ea cheamă în ajutorul său mijloacele unui gust ales, ale unui veac cu o cultură înaintată.

Sculptura, muzica şi pictura îşi toarnă comorile lor bogate în sânul acestei „religii”, pentru că, prin ele, să poată pregăti un leac de adormire ca să legene mulţimea necunoscătoare, într-un somn care nu va fi întrerupt decât de grozăviile morţii înspăimântătoare, de judecată şi de iazul de foc. Şi ea poate să zică: „am la mine jertfe de mulţumire, azi am împlinit juruinţele mele… Mi-am împodobit patul cu învelitori, cu aşternut de pânzeturi din Egipt; mi-am stropit aşternutul cu smirna, aloe şi scorţişoară” (Proverbe 7). In felul acesta, „religiunea” stricată atrage, prin înrâurirea ei puternica, pe cei ce nu vor să asculte „glasul ceresc al Înţelepciunii”.

Cititorule, păzeşte-te de toate acestea. Ia seama ca închinarea ta să nu fie despărţită de lucrarea de la cruce, ia seama ca Cristos să fie temelia, şi Duhul Sfânt puterea în slujba ta de închinare în faţa lui Dumnezeu, iar nu sculptura, muzica, pictura şi orice ar fi în lume, lucruri care se găsesc în bisericile lumii. Trebuie multă băgare de seamă ca să înlături răul acesta. Uneltirile ascunse ale ei sunt anevoie de descoperit şi greu de înlăturat, pentru că sunt adâncimi ale Satanei. Putem să începem o cântare în Duhul lui Dumnezeu şi, din pricina slăbiciunii duhovniceşti, înainte de a o isprăvi, putem să cădem în răul de care se spune în Levitic că trebuie să ne ferim, când opreşte să se mănânce a treia zi din carnea jertfei de mulţumire. Singura noastră scăpare este să stăm lângă Isus. Dacă aducem mulţumiri pentru vreun har oarecare, s-o facem pe temelia Numelui şi jertfei lui Cristos. Dacă sufletele noastre se varsă în jertfe de laudă şi de mulţumire „de bună voie” s-o facă prin puterea Duhului Sfânt. În felul acesta, închinarea noastră va avea frumuseţea, mirosul, adâncimea şi înălţimea aceea, care vin din faptul că avem pe Tatăl ca ţintă, pe Fiul ca temelie şi pe Duhul Sfânt ca putere.

N.B. – jertfa de mulţumire este aşezată în al treilea rând; totuşi „legea jertfei de mulţumire este aşezată în urma celorlalte. Amănuntul acesta este însemnat. În nici unul din daruri, partăşia credinciosului cu Dumnezeu nu este arătată aşa de bine ca în jertfa de mulţumire. În arderea de tot, este înfăţişat Cristos dându-se pe Sine însuşi lui Dumnezeu. În darul de mâncare, avem firea omenească desăvârşită a lui Cristos. Apoi, trecând la jertfa pentru vină, vedem că loveşte cu totul în păcat, în rădăcina lui. In darul pentru vina, se găseşte un răspuns deplin pentru păcatele din viaţa. Dar învăţătura părtăşiei credinciosului nu este dezvăluită în nici unul din aceste daruri. Se găseşte însă în „jertfa de mulţumire”, şi, de aceea cred, are acest loc legea acestei jertfe. Locul din urmă, pe care îl are jertfa de mulţumire ne spune că Cristosul din care ne hrănim trebuie să fie privit cât este cu putinţă, în toate înfăţişările vieţii, firii, vredniciei fiinţei şi lucrării Lui. În afară de aceasta, când vom sfârşi pentru totdeauna cu păcatul şi cu păcatele ne vom hrăni cu Cristos de-lungul veşniciei. Îmi pare că cercetarea noastră asupra jertfelor n-ar fi deplină, dacă am trece cu vederea un amănunt vrednic de luat în seamă, ca acesta. Dacă „legea jertfei de mulţumire” ar fi dată în şirul în care este aşezată jertfa însăşi, ar veni îndată după legea darului de mâncare; dar după darul de mâncare vin: „legea jertfei de ispăşire”, „legea jertfei pentru vină”, apoi, cu „legea jertfei de mulţumire” se isprăveşte totul.