Ce trebuia să facă deci cu cineva, care nu putea să ajungă la înălţimea cerinţelor arătate de cel ce înfăţişa dreptatea dumnezeiască? Ascultaţi răspunsul mângâietor: „Dacă cel ce a făcut juruinţa este prea sărac ca să plătească preţuirea aceasta făcută de tine, să-l aducă la preot, să-l preţuiască; şi preotul să facă o preţuire potrivit cu mijloacele omului aceluia.” (Levitic 27:8). Cu alte cuvinte, dacă este vorba de opintiri din partea omului ca să împlinească ce cere dreptatea dumnezeiască, trebuie să le împlinească. Dar, pe de altă parte, dacă un om se simte cu totul neputincios să împlinească aceste cerinţe, nu-i rămâne decât să alerge la har, care îl va primi aşa cum este. Moise înfăţişează drepturile dreptăţii dumnezeieşti. Preotul arată bogăţiile harului dumnezeiesc. Omul sărac, care nu putea să stea înaintea lui Moise, cădea în braţele preotului. Aşa e întotdeauna. Dacă noi nu putem „săpa pământul”, adică să fim ce cere Dumnezeu, putem „cerşi” adică putem cere mila Lui, şi din clipa când ne luăm locul de cerşetori, nu mai este vorba de ceea ce suntem în stare să facem, ci de ceea ce binevoieşte Dumnezeu să ne dea. Harul va încununa lucrarea lui Hristos, în veşnicie. Ce fericire să fim datornici ai harului! Ferice de cel ce primeşte, în timp ce Dumnezeu este proslăvit dând! Când este vorba de om, el vrea mult mai degrabă să sape decât să cerşească; dar când este vorba de Dumnezeu, dimpotrivă.

Voi mai adăuga că, după părerea mea, acest capitol întreg are in vedere în chip cu totul deosebit pe poporul lui Israel. El este strâns legat de celelalte două capitole dinainte. Israeliţii făcuseră „o juruinţă” la piciorul muntelui Horeb, dar n-au fost deloc în stare să răspundă cerinţelor legii – erau mult mai răi decât preţuirea lui Moise. Dar, slavă Domnului, ei vor avea parte de bogăţia harului dumnezeiesc. Oftând, îşi vor recunoaşte deplina neputinţă de „a săpa”, nu le va fi „ruşine să cerşească”, şi atunci vor vedea ce fericire este să alergi la harul fără margini al Domnului, care se întinde ca un lanţ de aur „din veşnicie în veşnicie”. Este bine să fim săraci, când simţământul sărăciei noastre nu face decât să desfăşoare înaintea privirilor noastre bogăţiile nesfârşite ale harului dumnezeiesc. Acest har nu lasă pe nimeni să plece cu mâinile goale. El nu spune niciodată nimănui că este prea sărac. El poate răspunde celor mai mari trebuinţe ale omului, şi nu numai atât, dar el este slăvit când răspunde la aceste trebuinţe. Iată adevărul adevărat. Lucrul acesta este adevărat pentru orice păcătos luat în parte şi pentru Israel, care, fiind preţuit de legiuitor, a fost găsit „mai sărac decât preţuirea lui”. Harul este singurul şi marele loc de scăpare al tuturor. Este temelia mântuirii noastre, temelia unei vieţi sfinte şi tăria acelor nădejdi nepieritoare, cari ne însufleţesc în mijlocul încercărilor şi luptelor acestei lumi de păcate. O! de am avea un simţământ mai adânc al harului şi o dorinţă mai vie după slavă!

Isprăvim aici gândurile noastre asupra acestei cărţi atât de înseninate şi de preţ. Dacă Dumnezeu va întrebuinţa aceste file ca să trezească la vreunul din cititori, interesul pentru această parte a Scripturii, care a fost totdeauna lăsată în nepăsare de Biserici, ele nu vor fi fost scrise în zădar.