Această parte de la urmă a cărţii noastre vorbeşte despre juruinţă sau despre fapte de bunăvoie, prin cari cineva se juruieşte pe sine însuşi, sau ceea ce are Domnului. „Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când se vor face juruinţe Domnului, dacă e vorba de oameni, ei să fie ai Domnului, după preţuirea ta. Iar preţuirea pe care o vei face unui bărbat de la douăzeci până la şaizeci de ani să fie de cincizeci de sicli de argint, după siclul sfântului locaş:” (versetul 1-3). Când o persoană se da prin juruinţă pe ea însăşi, sau vita, sau casa sa, sau ogorul său, Domnului, era vorba de o destoinicie sau de un preţ oarecare; pentru aceasta era o anumită scară de preţuire, după vârstă. Moise, ca apărător al drepturilor lui Dumnezeu, era chemat să preţuiască, în fiecare împrejurare, după măsura sfântului locaş. Dacă un om se hotărăşte să facă o juruinţă, trebuie pus la încercare şi măsurat cu măsura dreptăţii dumnezeieşti; şi totdeauna trebuie să facem deosebire între destoinicie şi drept. În Exod 30:15, citim cu privire la preţul răscumpărării: „Bogatul să nu plătească mat mult şi săracul să nu plătească mai puţin de o jumătate de siclul, ca dar ridicat pentru Domnul, pentru răscumpărarea sufletelor”. Când se vorbea de răscumpărare, toţi erau deopotrivă. Şi aşa e totdeauna. Oameni de sus şi oameni de rând, bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neştiutori, bătrâni şi tineri, toţi sunt deopotrivă. „Nu este nici-o deosebire”. Toţi stau pe temelia sângelui lui Hristos. Poate să fie foarte mare deosebire în ce priveşte destoinicia lor, dar, în ce priveşte dreptul lor la acest sânge, nu e nici una. Se poate să fie o deosebire foarte mare în ce priveşte cunoştinţa, în ce priveşte darurile şt rodnicia, dar, în ce priveşte dreptul la sânge, nu este nici una. Lăstarul şi copacul cel mare, copilul şi tatăl, cel întors la Dumnezeu ieri şi credinciosul înaintat sunt toţi deopotrivă în această privinţă. „Bogatul nu va da mal mult şi săracul nu va da mai puţin”. Nu se putea da nimic mai mult, dar nici nu se putea lua mai puţin. „Noi avem o slobozenie deplină să intrăm în sfântul locaş prin sângele lui Isus”. Iată dreptul nostru de intrare. Odată intraţi, destoinicia noastră a fiecăruia va atârna de puterea noastră duhovnicească. Hristos este dreptul nostru. Sfântul Duh este destoinicia noastră. Eul meu n-are nimic a face nici cu unul nici cu altul. Ce har! Noi intrăm prin sângele lui Isus; ne bucurăm, prin Duhul Sfânt, de ceea ce găsim acolo. Sângele lui Isus deschide uşa; Sfântul Duh ne duce prin casă. Sângele lui Isus ne deschide sertarul; Duhul Sfânt ne pune înaintea cuprinsul lui. Sângele lui Isus ne dă în stăpânire sertarul; Duhul Sfânt ne face în stare să-i preţuim pietrele scumpe şi rare.
Dar în Levitic 27 este vorba numai de destoinicie şi mijloace. Moise avea o măsură neclintită pe care n-o putea coborî. El avea o anumită regulă, de la care nu se putea abate. Dacă cineva putea să ajungă acolo, bine; dacă nu, trebuia să-şi ia locul ce i se cuvenea.