Fiecare a şaptea zi era o zi de Sabat; flecare al şaptelea an era un an de Sabat şi la capătul celor şapte ori şapte ani era un an de veselie. Flecare din aceste sărbători înfăţişau ochiul credinţei priveliştea binecuvântată a unei vremi când munca şi truda vor înceta, sau „sudoarea frunţii” nu va mai fi nevoie pentru potolirea foamei; când un pământ din împărăţia de o mie de ani, îmbogăţit prin îmbelşugatele ploi ale harului dumnezeiesc şi făcut roditor prin razele strălucitoare ale „Soarelui neprihănirii”, îşi va vărsa belşugul în hambarele şi teascurile poporului lui Dumnezeu. Fericită vreme! Fericit popor! Ce bine este se ştii că acestea nu sunt închipuiri, sau păreri, ci adevăruri adevărate ale descoperirii dumnezeieşti, de cari are să se bucure „credinţa (care) este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11:1). Dintre toate sărbătorile evreieşti, anul de veselie pare că era cel mai mişcător şi cel mai îmbucurător El era în legătură cu ziua cea mere a ispăşirii. Tocmai când se vărsase sângele jertfei, se auzea sunetul de izbăvire al trâmbiţei anului de veselie pe dealurile şi în văile ţării Canaanului. Acest sunet, atât de dorit, era menit să trezească poporul în inima fiinţei sale morale, să mişte sufletul până în cele mai mari adâncimi şi să facă să ţâşnească şi să curgă un şiroi strălucitor de bucurie dumnezeiască de nespus, în lungul şi-n largul ţării. „În ziua ispăşirii să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră”. Nici-un colţ de ţară nu trebuia să rămână necercetat de „sunetul cel vesel”. Priveliştea veseliei era tot atât de întinsă ca şi a ispăşirii pe care se întemeia veselia.